Parcuri să fie, chiar şi pentru Grivei

 

Am aflat deunăzi că o tânără din Suceava ar dori să înfiinţeze un parc de joacă pentru animale, o propunere cu care a defilat şi anul trecut, când a candidat la Primărie. Ideea nu este rea, însă mi se pare un fel de tichie de mărgăritar. Adică noi nu am reuşit să rezolvăm problema câinilor vagabonzi, care în urmă cu două zile au trimis la Urgenţe o copilă din Iaşi, nu i-am lămurit pe stăpânii animalelor de companie că trebuie să facă şi curat după ele dacă le scot la plimbare, nu i-am făcut să priceapă pe iubitorii prietenilor necuvântători că nu este deloc bine să-i tot aciueze pe lângă scările de bloc, iar acum facem parc de distracţii pentru vieţuitoare. În plus, nu avem suficiente parcuri pentru copii ori ne batem joc de cele care există, dar uite că, dacă am avea bani şi tot felul de avize, deschidem pentru animale.

Eu cred că încă mai avem de învăţat până vom ajunge la stadiul în care să putem avea facilităţi pentru pentru amicii care nu cuvântă. Avem de învăţat că Grivei, dacă este scos la plimbare şi lasă resturi metabolice (puteţi folosi sinonimele, pentru clarificarea înţelesului) stăpânul este obligat să cureţe în urma lui ca să nu mai fim nevoiţi să facem slalom pe stradă printre tot felul de ghemotoace de culoare închisă, că nu poate fi lăsat slobod că aşa vrea proprietarul, că musai trebuie să aibă lesă, dacă este din rasele considerate mai aprige la mânie. Am făcut referire la câini fiindcă sunt preferaţi de majoritatea celor care îşi doresc un animal de companie, evident la egalitate cu pisicile, doar că felinele ies mai greu la plimbare. Apoi am văzut mult prea puţine persoane care să-şi scoată la promenadă papagalul ori canarul sau broasca ţestoasă sau hamsterul, ca să nu mai vorbim despre tarantule sau dihori, acolo unde sunt preferate şi alte specii mai puţin cunoscute.

Şi dacă tot a venit vorba, hai să ne imaginăm împreună cum ar arăta un astfel de spaţiu la sfârşitul unei zile pline, în care hârjoana a fost în toi, iar stăpânii au uitat să cureţe în urmă, ceea ce anticipez. Parcă văd mormane de oase, jucării ronţăite sau papuci smotociţi, resturi de covrigi picaţi din coada câinilor, ambalaje de pachete cu hrană pentru prietenii blănoşi, tot felul de vase cu apă (evident, răsturnate), nisip împrăştiat peste tot, la fel şi dovezi ale metabolismului. Pungi cu gustări, că, mde, şi stăpânilor le-o fi foame, coji de seminţe ori de alune, sticle goale de apă (că bere nu mai ai voie să bei în parc, altfel iei amendă), musai vreo minge spartă şi staniol de la dulciuri, că şi cei mici participă la hârjoană.

Într-o lume în care există simţ civic, în care ne pasă de cel de lângă noi şi-l respectăm, în care spaţiile verzi sunt măcar egale cu betoanele care ne sufocă, în care străzile sunt curate ca în palmă, copacii văruiţi şi curăţaţi, în care nu există decât accidental praf iar cuvântul noroi a fost şters din vocabular, da, un astfel de parc ar putea funcţiona bine şi sigur ar fi benefic. Dar până atunci noi trebuie să învăţăm să ne tundem singuri bălăriile din faţa porţilor, să ne curăţăm zăpada de la uşa blocului, să înţelegem corect sensul unui coş de gunoi şi să pricepem că noi suntem singurii de care ne batem joc atunci când manierele sunt întrecute de tot felul de apucături. Altfel vorbim ca să ne ascultăm, nu să ne facem auziţi şi nici măcar pricepuţi. Grivei, nu fi supărat, vine ea şi vremea în care oamenii mari vor înţelege rostul educaţiei.

Maura ANGHEL