Pe când vom fi şi noi europeni?

Interesantă dezbaterea iscată de primii oameni în stat după majorarea a salariilor demnitarilor. Unii spun că nu sunt de acord, alţii că au ştiut, dar nu au mai avut ce face. În această ultimă categorie se înscrie şi explicaţia premierului cu privire la ordonanţa de Guvern 15/2015, prin care salariile înalţilor demnitari – preşedintele, şeful Guvernului, preşedinţii şi vicepreşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului, Avocatul Poporului şi şeful Curţii de Conturi, şeful Secretariatului General al Guvernului şi al cancelariei premierului – ar urma să crească substanţial, începând cu 1 august. Nu cu mult, ci de aproximativ trei ori, de la 6.000 la aproape 20.000 de lei. Nu mai are sens să notăm ipocrizia de care dau dovadă iniţiatorii acestei ordonanţe şi semnatarii ei, aceasta fiind evidentă de la o poştă. Explicaţia lui Victor Ponta că nu este de acord cu ordonanţa, dar că nu a mai avut cum să dea înapoi ca să nu se facă de râs, nu prea stă în picioare. E drept, ordonanţa cu pricina a fost introdusă pe ordinea de zi în Guvern de Gabriel Oprea, în perioada cât Ponta a fost la operaţie în Turcia. Mi-e greu să cred însă că Oprea s-a apucat de făcut legi de capul lui în Guvern, mai ales că Ponta însuşi vorbeşte despre majorarea salariilor pentru el şi pentru preşedinte încă de la începutul anului. Că a legiferat cu mâna cumătrului acest lucru, e cu totul altceva.
Între noi fie vorba, nu ştiu dacă nu e tot o dovadă de ipocrizie menţinerea salariului primului om în stat şi din Guvern undeva la aproximativ 1.500 de euro, cât ridică un căpşunar în Anglia sau în Spania, iar şefii de instituţii subordonate să câştige dublu sau triplu. La fel e situaţia în cazul miniştrilor simpli, depăşiţi net la venituri de secretarii de stat ori de şefii agenţiilor sau companiilor din directa administrare. Nu e mai puţin adevărat că toate aceste personaje, judecând după declaraţiile de avere, oricum nu trăiesc din salariu. Iar exemple de notorietate sunt foştii secretari generali de guvern Remus Truică, devenit nabab pe vremea lui Năstase, ori Şerban Mihăilescu, poreclit şi „Miky Şpagă”. Pe aceştia, la fel ca pe mulţi alţii din administraţi centrală şi chiar locală, nu i-am auzit niciodată plângându-se de lefurile primite. Sunt, într-adevăr, eşaloane unde salariile poate nu sunt pe măsura efortului sau al răspunderii exercitate prin fişa postului şi unde o majorare ar putea, dacă nu să compenseze aceste lucruri, măcar să elimine tentaţia de şpagă. În alte cazuri însă, nici acest principiu nu funcţionează, dovedindu-se de multe ori că salariul e proporţional cu şpaga pretinsă.
Mai spune primul-ministru - iar această motivare am auzit-o şi în cazul altor categorii profesionale - că prin aceste majorări ne aliniem la standardele Uniunii Europene şi că nu putem defila cu aşa salarii mici pe la Bruxelles ori alte simpozioane. Acest lucru arată din nou cât le pasă guvernanţilor de propriul propriul popor, câtă vreme noua Lege a salarizării zace prin sertare, iar unii încep alinierea la UE cu propriile persoane. Eu, unul, mi-aş dori să-i aud pe Ponta, Iohannnis şi alţi înalţi demnitari, făcând un lobby intens pentru introducerea salariului minim european, în care să păstrăm o oarecare proporţie între leafa muritorului de rând şi a conducătorilor. Poate că nu e timpul pierdut. Cine ştie, poate generalul Gabriel Oprea mai are vreun as în mânecă de care nu ştim noi. Că tot am auzit că rămâne din nou şef la Palatul Victoria…