Protestez, dar nu votez – un principiu nociv pentru societatea românească (II)

 

Dorian OBREJA

Îmi încheiam editorialul de ieri subliniind că, dincolo de chestiuni punctuale şi de detaliu privind protestele de la finele săptămânii trecute, două întrebări se cer a fi puse şi, mai ales, a obţine răspunsuri: 1. cum de s-a ajuns aici? şi 2. ce se poate face pentru revenirea la normalitate?, şi promiţând încercarea de a formula posibile răspunsuri în rândurile de astăzi...

Pentru reuşita acestui demers, este necesară o întoarcere în timp, nu cu mult, ci doar până în 2016, când, aşa cum se ştie, au avut loc în România (şi) alegeri parlamentare. PSD, câştigând la Camera Deputaţilor, cu 44,14, iar la Senat, cu 45,68; beneficiind şi de procentele formaţiunii cu care era în alianţă (ALDE), 5,46 în prima cameră, respectiv 6,01 în cealaltă, ca şi de ajutorul aleşilor reprezentând minorităţile naţionale, în condiţiile în care PNL obţinuse abia între 19 şi 20 la sută, a putut ajunge la guvernare.

La prima vedere, cifrele de mai sus nu pot da naştere la comentarii. Cine obţine majoritatea, obţine, din punct de vedere legal, şi guvernarea. Numai că, dacă aruncăm o privire asupra cifrei indicând prezenţa la vot la acele alegeri, anume 39,5 la sută, şi introducem în discuţie şi reprezentativitatea, din punct de vedere moral, imaginea se poate schimba, chiar şi radical. Dar nu este vorba numai despre acest aspect, ci şi despre faptul că, în cei aproape doi ani de guvernare, PSD i se pot imputa multe – de la neîndeplinirea unor promisiuni electorale, la schimbarea ca pe cămăşi a premierilor - , însă, mai ales, ceea ce pare a fi o adevărată obstinaţie, devenită permanentă, în a scoate din raza braţului legii, acum şi în viitor, unele persoane, dintre care unele, deloc întâmplător, fac parte dintre liderii naţionali sau locali ai social-democraţilor. De aici s-a ajuns la un soi de exasperare a societăţii civile (atâta cât e ea...), urmată de un slogan exprimând revolta – „Fără penali în funcţii publice!”. Aici aş face o paranteză: din punctul meu de vedere, penalii nu au ce căuta nu doar în funcţii publice, ci în întreaga viaţă publică – nu vreau să-i văd, de exemplu, ca „vectori/formatori de opinie”, în diferite segmente ale presei, cu deosebire la aşa-zisele televiziuni de ştiri.

Am arătat, până acum, posibilele cauze ale situaţiei actuale. Cât priveşte soluţiile, aici lucrurile sunt tare încurcate şi fără prea mari speranţe. Nu cred în capacitatea şi voinţa actualei clasei politice de a lăsa deoparte toate interesele personale, de grup, clientelare sau de partid pentru a se reveni la normal.

O rezolvare ar fi fost în constituirea unei puternice – şi echidistante – societăţi civile şi conştientizarea prezenţei la vot, o dată la patru ani!. Dar acestea nu au fost să fie şi nu le vom vedea nici în viitorul apropiat. Atunci, cum educaţia (căci despre educaţie civică vorbim aici) se poate face cu zăhărelul, dar şi cu biciul, putem lua în calcul, măcar la un rând de alegeri, prezenţa obligatorie la vot. De amintit că această măsură acţioneză în 32 de state, dintre care 4 europene – Belgia, Luxemburg, Grecia şi Cipru. E mai democratic, mai constructiv, mai corect şi, până la urmă, mai comod, să ieşi o dată la patru ani la un scrutin, decât de nenumărate ori în stradă!