Rădăcinile guvernării, în România, nu în Germania!

Numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale este de de 18.124.259. Iohannis a strâns circa 6.400.000 voturi, iar Ponta - circa 5.200.000. Rezultă o diferenţă de peste 6.500.000 voturi.C are trebuie contabilizate în dreptul celui de al treilea candidat la prezidenţiale, să zicem XY.

În mod neîndoielnic, acest al treilea candidat a reuşit să atragă cele mai multe sufragii, deci este clasat pe primul loc! De ce n-a fost el votat?; de ce partizanii săi au preferat să stea acasă? Răspunsul este simplu şi deprimant: fiindcă politicienii nu l-au propus electoratului! Astfel, constatăm că România este împărţită nu în două, ci în trei părţi, nu foarte diferite ca dimensiune, dar deosebite mult ca opţiune....

Privind rezultatele din acest unghi, marele triumf al lui Iohannis nu mai este chiar aşa. El a obţinut 54 la sută, dar asta din 64 la sută, ceea ce ne dă cel mult 33 la sută dintre românii cu drept la vot. Adică doar o treime! Aceasta, adică relativă şi fragilă, potenţial contestabilă, este adevărata reprezentativitate a viitorului preşedinte (ghinion să ai, s-ajungi la Cotroceni să stai). Prima şi ultima dată când România a avut, în aceşti 25 de ani, un preşedinte cu o reprezentativitate absolută, deci, teoretic, incontestabilă (dacă nu ne-am aminti circumstanţele), a fost în 1990, când câştigătorul aduna 12 milioane de voturi...

Rezolvarea legitimităţii ar fi simplă. Prima variantă: clasa politică să reuşească a oferi candidaţi excepţionali. Cum asta ţine de utopic, rămâne varianta a doua: introducerea votului obligatoriu (existent şi în ţări dezvoltate, cu democraţie consolidată), cu amenzi mari la neparticipare, şi acceptarea celui prin corespondenţă, electronic etc. Concomitent, pentru a descuraja tentativele de fraudare, dublarea sau chiar triplarea pedepselor prevăzute pentru infracţiunile electorale.

Dacă, în secolul al XIX, era de înţeles (presiuni externe plus neînţelegeri interne) marota că doar un străin ar putea conduce bine ţara, azi, aceasta mi se pare de neacceptat, fiind o expresie a auto-definirii ca popor inferior. Iar să mai fii şi încântat când asta se întâmplă, e prea mult. Eu, unul, o să mă bucur doar când în Germania va fi ales un preşedinte român!

Revenind la România, ea binemerită renumele de cea mai orginală ţară: nu doar că are, concomitent, un preşedinte şi-un monarh (atâta vreme cât nimeni nu foloseşte, aşa cum ar fi corect, formula fostul rege), dar ambii sunt nemţi! Ne salvează că în fruntea Ministerului Culturii e una de-a noastră. O unguroaică de-a noastră...

Până la urmă, contează calităţile particulare ale unui om şi ataşamentul său faţă de ţara în care locuieşte, nu neapărat originea sa. „Rădăcinile guvernării tale trebuie să se găsească în România, nu în Germania”.Acest îndemn, scris de către principele Karl Anton fiului său, cunoscut drept Carol I al României, este de maximă actualitate şi pentru următorul locatar de la Cotroceni...