Recuperatorii de suflete

De ceva timp am senzaţia că în ultimii douăzeci şi ceva de ani am avut momente în care am trăit degeaba. Senzaţia, ciudată şi poate declararea ei şi mai ciudată, îmi este dată de sentimentul de inutilitate al clasei politice pe care am ajutat-o să se ridice pe culmile care i-au permit să-şi bată joc de noi toţi. Clipele în care am votat au fost cele pe care le-aş şterge din istoria personală şi le-aş trece pe o factură pe care să o trimit spre decontare unor şefi de partide şi de ministere. Am pierdut timpul şi trebuie să primesc despăgubiri!

De ce atât de târziu? Fiindcă am tot sperat în mai bine. Fiindcă am crezut în decizii coerente, care să ducă ţara spre progres şi am dat deoparte zvonurile şi bănuielile că pomul lăudat nu face chiar atâtea roade câte aş vrea eu. Fiindcă am fost minţită, păcălită, înşelată, la fel ca toţi românii.

M-am gândit de multe ori ce cred oamenii politice despre popor, iar răspunsul m-a descurajat total. Nu cred nimic, asta ar fi cea mai blândă variantă, dar răspunsul corect ar fi „Ne cred proşti!”. Altfel nu şi-ar bate joc de noi aşa cum numai în ţările în care încă se mai trage cu arcul se face.

Timp de mai bine de aproape treizeci de ani nu au făcut decât să se certe între ei, să-şi fure funcţiile, să-şi împartă averile şi să-şi schimbe opţiunile politice în funcţie de interesele personale.

În tot acest răstimp noi, naivii, am crezut că vor apărea legi mai bune, că vor fi implementate politici coerente care să ajute firmele să prospere şi pe oameni să-şi găsească de lucru. M-am gândit că şcoala se va reforma în adevăratul sens al cuvântului, că toţi profesorii se vor transforma în profesionişti care să-i înveţe pe copii ce este curajul şi performanţa. Nimic din tot ce mi-am închipui eu nu s-a întâmplat. Sistemul educaţional a ajuns la pământ, elevii abia trec clasa (cei care mai vin la şcoală!), viitorii profesori titulari vin cu fiţuici la examene, miniştrii Educaţiei se schimbă mai des decât portarii de la firmele falimentare. În sănătate se moare cu zile, spitalele care nu au fost închise nu au suficienţi medici să ajute oamenii, iar şefii de la Bucureşti ridică din umeri şi se spurcă între ei.

Cursul leului a luat-o razna, ratele la bănci sunt aproape condamnări la sinucidere, şomajul creşte, iar baba se piaptănă. În tot acest timp nu aud decât discuţii despre algoritmii politici în baza cărora se împart funcţiile, nu văd decât săbii ascuţite şi pregătite pentru a înjunghia duşmanii.

Cuţitul scârbei mi-a ajuns şi mie la os şi dacă mâine ar fi alegeri zău că le-aş cere celor care ar îndrăzni să candideze un contract ferm, prin care să se oblige să facă tot ceea ce au minţit că vor materializa pentru norod. Contract la fel ca şi cele semnate cu băncile, care te aruncă în ghearele recuperatorilor dacă ai rămas fără bani. Şi pentru ei ar fi buni nişte recuperatori, care să stoarcă de la toţi mincinoşii şi ultima suflare atunci când vor îndrăzni să-şi bată joc de oameni. Cred că este vremea să curăţăm mizeriile de sub preşul politic fiindcă altfel va trebui să fugim cu toţii dintr-o ţară de care nimănui nu-i mai pasă.

Maura ANGHEL