Regele, Dorel şi restul planetei

În satul meu trăiesc, laolaltă, doar 17 familii. Luni, pe nepusă masă, vecinul Dorel, dintre cei înstăriţi şi lesne mânioşi, supărat că Primăria comunei nu-i răsplăteşte efortul de a trăi mai bine, împreună, a hotărât să nu mai plătească nimic pentru comunitate. Pentru asta a organizat chiar un referendum, la care nu au participat decât cei patru membri ai familiei sale. Aşa a considerat el că se cuvine. Basta cu impozitele, basta cu taxele, basta cu plata amenzilor... Ba chiar, socotind el că Primăria s-a îndestulat prea mult şi cam hoţeşte din munca sa, a mers un pas mai în faţă, luând o decizie care i-a lăsat pe toţi cu gurile căscate şi acre.
„Independenţă, bă! In-de-pen-den-ţă”! Asta au decis copiii şi soţia!”, a tunat Dorel, punând piciorul pe hatul care-i delimitează porumbiştea de terenul pe care ceilalţi vecini, aflaţi în formă asociativă, cultivaseră lucernă. Iar aceştia, cu toţii, păreau deja convinşi că totul nu-i decât o glumă care se îngroşase fără ştirea lor şi-l priveau uluiţi pe vecinul independentist. Unii chiar îi reproşau ajutorul din vremurile în care Dorel venise în sat, venetic, cu doar o traistă în băţ. Alţii, mult mai supăraţi, îl ameninţau cu judecata pentru că nu le-a cerut părerea. Ba chiar aminteau şi de ceva bătaie... Însă Dorel nu părea să cedeze teren nici măcar la nivelul argumentelor. „Bă, eu când îmi cumpăr canapea în sufragerie nu mă consult decât cu ai mei. Nu vă chem şi pe voi să vă daţi cu părerea”, le-a spus el, de la obraz. „Bine mă, Dorele, dar când la canapea plătim şi noi rate, când camionul care ţi-o aduce la uşă e al nostru, iar băieţii care o urcă la etaj şi o montează sunt plătiţi din banii noştri, nu crezi că ar cam trebui să spunem şi noi câteva vorbe, acolo?”... insistă un bătrânel subţirel, cu ochelarii rupţi şi pantofii scofâlciţi. „Nu! Sunteţi o ruşine pentru democraţie, fasciştilor! Opresorilor!”, a tunat Dorel, îndepărtându-se , gânditor, către casă.
Cam asta a păţit Spania cu Catalunia, în ultima vreme.
Spania are 17 comunităţi autonome. Dintre acestea, Catalunia a decis să părăsească statul-mamă, supărată pe lipsa de reacţie a acestuia la revendicările sale, cele mai multe având la bază teme financiare, economice. Principala motivare este legată de intenţia catalanilor de a nu mai împărţi banii cu alte regiuni ale Spaniei, mult mai sărace, însă exprimându-şi dorinţa de a le conserva ca pieţe de desfacere.
Cum se va încheia disputa? Greu de găsit, deocamdată, un răspuns. Cert este că gestul catalanilor i-a trezit din amorţire şi pe vasci, care urmăresc cu mare atenţie evenimentele. Iar Catalunia şi Ţara Vascilor sunt două dintre cele mai bogate regiuni ale Spaniei, unde se regăseşte, concentrată, aproximativ un sfert din economia ibericilor.
La criza economică severă pe care încă o traversează Spania, oricare dintre regiunile care s-ar independiza nu vor reuşi să iasă la liman atât de uşor precum cred câţiva lideri politici. Să treci, peste noapte, de la statutul de supus regal la cel de republican nu te transformă, cât ai clipi, din catalan în danez sau în norvegian. Acesta pare, deocamdată, unicul argument acceptat, tacit, de ambele tabere.

 Dan M.BREZULEANU