Revoluţia, Ordonanţa 13 şi Kalaşnikovul

Câtă minte îţi trebuie oare ca să afirmi în spaţiul public faptul că, la o adică, poţi pune mâna oricând pe armă şi să tragi, dacă va fi nevoie, în orice nu îţi convine în ţara asta? Şi mai grav este că acest gen de elucubraţii vin din partea unui trimis în Parlamentul României, care, teoretic, ar trebui să reprezinte un exemplu nu doar pentru cei care l-au ales, ci şi pentru restul românilor, printr-o legislaţie general valabilă şi nediscriminatorie.
Deja, vorbele de duh ale deputatului PSD de Argeş Cătălin Rădulescu au făcut nu doar ocolul internetului, ci şi obiectul unui dosar penal deschis de Parchetul General. Într-un interviu acordat unui cotidian central, acesta a uzat de calitatea sa de cetăţean liber al acestei ţări, participant cu carnet la Revoluţia din 1989, aruncând cu ocări în stânga şi-n drepta, dar mai cu seamă în autorii manifestaţiilor de stradă din ultimele zile, ca răspuns la propunerile de modificare a legislaţiei pentru amnistierea corupţilor.
Citind mai cu atenţie declaraţiile deputatului, tinzi să-i dai dreptate în anumite privinţe, cum ar fi, spre exemplu, că orice protest sau manifestare de stradă ar trebui să se desfăşoare autorizat şi civilizat. Lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat. De aici şi până la a pune însă tunurile de apă pe manifestanţi, aşa cum a văzut deputatul Rădulescu prin alte părţi, precum Franţa sau Statele Unite, e puţin cam deplasat. Cel puţin nu la amploarea ultimelor proteste organizate pe Facebook, la care abia dacă s-au strâns oameni cât degetele de la o mână. Cât priveşte cadrul organizat, şi aici aş avea unele obiecţii. Aceasta mai ales în ceea ce priveşte emitentul acestei recomandări, el însuşi participant la evenimentele din 1989. Oare domnia sa a avut autorizaţie de protest la Revoluţia din 1989? Ce s-ar fi întâmplat oare dacă manifestanţii care au început să fluiere în faţa Comitetului Central ar fi solicitat autorizaţie pentru un protest paşnic şi civilizat, aşa cum cere astăzi deputatul-revoluţionar Rădulescu? Oare domnia sa ar mai fi avut posibilitatea să emită tot felul de elucubraţii prin presă? Mai mult, şi-ar mai fi cerut el astăzi drepturi suplimentare şi privilegii ca parlamentar, ca să-i ajungă de costum şi de benzină? Ne cam îndoim...
Cât priveşte Kalaşnikovul din dotare şi intenţia de a trage când îi vine „vreo nebunie”, probabil că tot de la Revoluţie i se trage. Unii au trăit acele momente la televizor, alţii probabil au trăit pe viu şi ar fi dorit mai mult sânge. Din punctul de vedere al subsemnatului, cazul Rădulescu, dacă nu ar fi de domeniul patologicului, ar putea face, cel mult, obiectul unor subiecte pentru ziarele tabloide. Din păcate pentru noi, avem de-a face cu un deputat în Parlamentul României, din mâna căruia ies legi care ne privesc pe toţi. De aceea, poate că o primă dezbatere pe acest subiect ar putea porni în cadrul propriului partid, care să sancţioneze la timp astfel de derapaje. Mai mult, poate că o selecţie mai atentă a unor astfel de personaje pe liste ar fi mai mult decât necesară. Ne îndoim însă că PSD va fi capabil de o astfel de atitudine.
Practic, ieşirea nervoasă a deputatului Rădulescu nu face decât să reaprindă discuţia despre Ordonanţa 13 şi fractura pe care aceasta le-a produs în societatea românească. De la contramanifestaţiile pensionarilor şi sătenilor aduşi cu autocarele şi până la ieşitul cu mitraliera în stradă nu mai este decât un pas. Spuneam, în rândurile trecute, că singurii care pot pune punct acestei şarade sunt cei care au iniţiat-o, adică politicienii. Începând de la liderii de partide, până la Parlament şi preşedintele ţării. Din nefericire însă, dezbaterea pe acest subiect e lăsată pe mâna celor care vor să rezolve problemele altora înainte de a-şi fi rezolvat problemele lor. Iar până ce clasa politică nu va fi capabilă să treacă singură la operaţiunea de salubrizare în rândul propriilor membri, ne vom lupta în continuare cu multinaţionalele, cu Europa şi cu bunul simţ. Pe ritmuri de Kalaşnikov, bineînţeles...