Mănăstirea Dobrovăț IASI-ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare , s-a început construirea la data de 27 aprilie 1503

 Mănăstirea Dobrovăț este o mănăstire de călugări amplasată în satul Dobrovăț-Ruși din comuna Dobrovăț și este ultima ctitorie a lui Ștefan cel Mare, acesta murind înainte de terminarea construcției. Mănăstirea se află la o distanță de 25 de kilometri sud-est de Iași și la 35 de kilometri nord de Vaslui, într-o fostă poiană înconjurată de codri seculari, pe malul pârâului Dobrovăț.

 

Viața monahală în codrii Dobrovățului a existat înainte de construirea bisericii lui Ștefan cel mare. În apropiere de locul unde se află astăzi mănăstirea a ființat în secolul al XV-lea un vechi schit de lemn a lui Giurgiu Călugărul, cu hramul Schimbarea la Față, unde viețuiau câțiva călugări sihaștri. Acesta a fost menționat pentru prima dată în anul 1499, fiind păstorit la acea dată de „chir popa Ioanichie”. Fosta mănăstire a fost cumpărată de domnie în anul 1503, împreunã cu cinci sate, de la urmașii unui anume Ivan Damianovici și dăruită mănăstirii ctitorite de Ștefan cel Mare.

 

La data de 27 aprilie 1503, după cum precizează pisania aflată pe zidul bisericii, s-a început construirea bisericii Mănăstirii Dobrovăț, ctitorită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504). Printr-un hrisov din 6 octombrie 1503, voievodul a înzestrat cu cinci sate mănăstirea care era păstorită pe atunci de părintele Pahomie.

În decembrie 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstirești a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Mănăstirea Dobrovăț a fost scoasă de sub tutela Mănăstirii Zografu, iar călugării greci au plecat. Lipsită de sursele sale de venituri, mănăstirea a decăzut. Aici a fost instalată o pușcărie (în perioada 1865-1900), un orfelinat de fete (1900-1903) și în cele din urmă o școală de agricultură (1903-1930).

Cu timpul, pictura bisericii s-a degradat, astfel că în anul 1907 se puteau distinge doar portretele ctitorilor zugrăvite pe tabloul votiv din naos. Între anii 1930-1936, Comisia Monumentelor Istorice, aflată sub președinția lui Nicolae Iorga, a patronat restaurarea picturii bisericii.

Deși regele Carol I al României a reînființat Mănăstirea Dobrovăț prin decretul regal din 14 mai 1913, abia în anul 1930 a putut fi populată de călugări, Ministerul Agriculturii și Domeniilor cedând în acel an clădirile în care funcționa școala de agricultură și 44 hectare de teren. Dobrovățul a funcționat ca mănăstire de călugări doar până în anul 1948, când în complexul monahal s-a stabilit din nou o școală și un atelier de împletit coșuri din răchită. Începând din anul 1970, biserica ștefaniană și paraclisul lui Simion Movilă au fost administrate de Mitropolia Moldovei și Sucevei sub forma unor biserici parohiale.

În perioada 1974-1976, au avut loc cercetări arheologice conduse de Nicolae Pușcașu, precum și lucrări ample de restaurare a bisericii sub conducerea arhitectului Nicolae Diaconu, urmărindu-se să se redea monumentului înfățișarea sa originală din epoca ștefaniană. Au fost descoperite urme materiale ale unor așezări omenești anterioare perioadei în care a fost construită mănăstirea. Aceste așezări datează din două etape distincte de viețuire: sec. III-IV d. Chr. și sec. al X-XII-lea.

Cu această ocazie au fost înlăturate cele trei turle, iar biserica a fost acoperită cu o învelitoare unitară din tablă de cupru, după modelul din tabloul votiv. Dulgherul restaurator Gh. Balan a refăcut tâmplăria acoperișului, iar pictorul restaurator Dan Mohanu a consolidat pictura interioară, precum și fragmente din fresca exterioară. S-a început restaurarea zidului de incintă, dar lucrările au fost brusc întrerupte de desființarea în 1977 a Direcției Monumentelor Istorice.