„Am avut curajul să ies din preceptul că doar atât ştiu să fac”

* interviu cu Ionela Mihuleac, plasticiana care a făcut zeci de artişti să graviteze în jurul dealurilor fabuloase ale satului Cucuteni, organizând în perioada 2002 – 2012 Simpozionul „HUMAn”, pe care îl va relua în 2016, într-un atelier nou şi spectaculos. 

Născută în 1968, la Cucuteni, în judeţul Iaşi, Ionela Mihuleac a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” (2002) şi cursurile de master în domeniul Foto-video, la Universitatea Artă şi Design „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca (2004). Este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România - Filiala Iaşi, dar şi a Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova. Pasionată de ceramica în stil „Cucuteni 5.000”, Ionela Mihuleac a înfiinţat, în 2004, alături de artiştii plastici Eugenia Pop, Costache-Gavril Siriteanu şi regretata Draga-Irina Popa, Asociaţia „ArsContinua”. Mizând, printre altele, pe dezvoltarea armonioasă a copiilor şi adulţilor prin intermediul artei şi promovarea imaginii de sit cultural a comunei Cucuteni, artişti invitaţi din ţară şi străinătate au lucrat alături de copiii din sat, întorcându-se la un mod de viaţă aproape uitat.

Lansat ca o tabără de vară pentru sculptori, la iniţiativa primarului de atunci, Mihai Tun (tatăl artistei), „HUMAn” a devenit după doar zece ediţii „brand”-ul contemporan al acestei zone, iar acum se pregăteşte să-şi continue istoria. În 2015, la marginea satului Cucuteni, s-a ridicat o clădire „altfel” decât toate celelalte: un atelier de creaţie, o spectaculoasă „casă de cob”.

- De ce o casă de cob? Care e diferenţa dintre cob şi lutul pe care îl folosesc localnicii din Cucuteni, de exemplu?
- Am văzut construcţiile arhitectei Ileana Mavrodin, care sunt trecute în ierarhia celor mai frumoase case de cob din lume. Am fost la ea, lângă Timişoara, am „construit” eu mâna mea şi m-am lămurit cum se face. Diferenţa este că materialul este aşezat direct în zid, la fel cum îşi clădeşte cuibul rândunica. Se pun 30 – 40 centimetri de lut, în fiecare zi se tot adaugă, se lasă să se usuce, dar pereţii trebuie să fie laţi, de 50 - 60 cm. Frumuseţea este că poţi modela pereţii, poţi face nişe, rafturi, pereţi curbaţi, totul din lut, ca şi cum ai modela un vas. La Ileana Mavrodin am văzut nişte case ca de poveste – descopereai o sticlă, un borcan, un geam, un parbriz de maşină, şi lemnele pe care le aducea apa ea le integra în zid. Noi însă nu am construit singuri, am găsit cu greu un constructor şi am respectat ceea ce ne-a spus. Fiind o clădire mare, am făcut stâlpi de rezistenţă din lemn de salcâm. Ne-am dus în februarie, am căutat salcâmii, când seva e retrasă, aşa cum se tăia lemnul pe vremuri. Am aflat unde se taie salcâmi, am ales lemnul, l-am curăţat de coajă, l-am lăsat să se usuce. Tâmplarul ne-a prevenit că lemnul, dacă e în sevă, dezvoltă carii. Tot el ne-a spus că salcâmul e mai bun decât stejarul, că se întâmplă ceva cu lemnul acela, acolo, în lut, şi devine mai rezistent.

- Ce reacţii au avut oamenii din Cucuteni, văzând modalitatea în care construiţi acolo, la marginea satului?
- Lumea nu mai face case de lut, nici măcar de chirpici. Unii au râs, că e o clădire de lut, cât poate să ţină!? Alţii au zis că n-o să trăim noi cât o să ţină clădirea asta! Şi acum cred că importante sunt fundaţia şi acoperişul. Lutul, într-adevăr, e un material activ, duşmanul lui e apa, dar dacă îl protejezi de apă, nu are de ce să nu ţină. Când am îndreptat pereţii, după ce s-a uscat lutul, săreau scântei din lutul acela cu nisip şi cu paie, la fel cum ai lovi în piatră! Este o clădire cu un pod înalt, spaţios, dar fără etaj. Ne-am gândit noi că în timpul taberelor, pot dormi acolo opt persoane. Iniţial, am proiectat doar lucarne în pod, care sunt şi foarte frumoase în combinaţie cu acoperişul de draniţă, de şindrilă, dar în capetele clădirii am adăugat ferestre. De fapt, după ce am început să construim cu lutul, ne-am dat seama că nu mai puteam respecta forma arhitecturală pe care o gândisem noi.

- Mai există meşteri care să facă acoperiş de draniţă?
- Meşterul care ne-a făcut structura casei a promis că va face şi acoperişul, dar când a văzut cât a durat, că am lucrat foarte migălos, a zis că nu mai poate să stea, că are alte lucrări. Mai sunt meşteri drăniţari, dar e greu să-i găseşti în mijlocul verii, când am avut noi nevoie şi toată lumea e la treabă. Am găsit câţiva prin Suceava, unii ne-au dat sfaturi la telefon... A venit până la urmă un meşter, dar când a ajuns la lucarne, mi-am dat seama că el nu face bine. Nu era greu să-ţi dai seama, intuiai că dacă nu „curge” lucarna, dacă ansamblul nu iese ca solzii de peşte, pe acolo va curge apa. Am învăţat din mers şi nu ne-am lăsat până nu a ieşit perfect! Am bătut draniţă cinci săptămâni la rând, cot la cot cu meşterul. Sunt 300 de mp de acoperiş! Nu e greu de bătut, dacă urmăreşti principiile, chiar ne-a ieşit foarte bine. Cred că aşa trebuia să fie: cu oamenii de acolo, cu materiale, cu peisaj, cu tot! Eram bucuroşi, la sfârşit, că deşi n-am ştiut în viaţa noastră să facem aşa ceva, am învăţat împreună, a fost un fel de şcoală de făcut lut şi de bătut draniţă.

- Oamenii locului, care au simţul valorii, i-au zis acestei clădiri „muzeu”! Cum v-ar plăcea să-i rămână numele?
- Eu îi zic atelier. Mi-am dorit acolo un campus, unde poţi să vii, să stai câteva zile, să lucrezi... Da, oamenii erau curioşi să vadă, unii lucrau în vie şi se uitau să vadă ce se mai întâmplă. Acum, când au drum prin zonă, spun că merg la Muzeu la doamna Ionela! Nu e muzeul meu, dar au intuit bine, va fi şi un muzeu acolo, în memoria regretatei ceramiste Eugenia Pop, de la Cluj, care a venit prima dată la Cucuteni, în 2004, la Tabăra de sculptură. Ne-am cunoscut ca din întâmplare, mi-a trimis o scrisoare printr-o prietenă, mi-a scris că iubeşte foarte mult ceramica de Cucuteni şi vrea neapărat să ajungă la noi, iar ca să se încadreze în tematica taberei, a conceput o sculptură din lemn. I-a ieşit o lucrare foarte interesantă, un balaur cu mulţi omuleţi pe spate, pe care o puteţi vedea pe vale, lângă situl arheologic. De fapt, toate lucrările create de artiştii veniţi în tabără au rămas acolo.

- În primii trei ani, taberele au fost de sculptură, apoi aţi inclus şi ceramica. De ce o tabără de sculptură la Cucuteni, într-o zonă vestită tocmai pentru ceramică?
- Tata, care era primar pe atunci (Mihai Tun a fost, timp de 30 de ani primar al comunei Cucuteni – n.red.) văzuse Poiana cu Statui, pe lângă Scânteia, şi îşi dorea şi la Cucuteni o astfel de tabără. Am zis că e simplu, ştiu eu nişte artişti, îl pun în legătură cu ei şi gata! S-a potrivit că tocmai fusese o tabără de sculptură la Iaşi, la Biserica „Sf. Nicolae” din Copou, organizată de Fundaţia AXArt, ai cărei fondatori sunt Sabin şi Gabriela Drînceanu. Ne-am întâlnit toţi la Primărie, la Cucuteni, am stat de vorbă sub nişte copaci, era frumos, eu îi ascultam foarte liniştită, detaşată, fără să ştiu că viaţa mea avea să se lege atât de tare de întâmplarea asta!

- Prima ediţie a taberei a fost în 2002. Eraţi proaspăt absolventă a Universităţii de Arte de la Iaşi, aveaţi în portofoliu câteva expoziţii personale. Ce vă preocupa în perioada aceea?
- Pictura! Avusesem şi o instalaţie, „Joc secund”, cu spirala din seminţe, la „Cupola”, dar în cea mai mare parte a timpului, pictam.

- Şi aţi devenit, deodată, sufletul unei tabere de sculptură, într-un sat de numele căruia se leagă cultura „Cucuteni 5.000”...
- Cred că am ajuns acolo unde trebuia, dar eu nu ştiam că trebuie! Tata a crezut că Fundaţia AXArt vine cu bani, apoi şi-a dat seama că artiştii au nevoie de sponsori şi am început să-i căutăm. Sculptorii s-au adunat, eu am sunat nişte foşti colegi, fiecare a găsit alţi doi-trei oameni, iar când toată lumea a început să lucreze, am intrat într-un rol pe care nu l-am intuit, am fost omul care s-a ocupat de toate, de la fotografii, la cumpărături, ca să nu lipsească nimic de la bucătărie, să aibă şi sculptorii tot ce le trebuie. Toate sponsorizările, toate fondurile treceau pe la Primărie şi când mergeam să cer bani, oamenii erau crispaţi: „Pentru ce vă mai trebuie şi asta?!” Treptat, am trecut într-o stare frumoasă, firească. Totul a ieşit impecabil, fără să mă gândesc vreodată că pot să fac asta. Am trăit ceva extraordinar atunci, cu o energie care ne-a ajutat să trecem peste multe greutăţi. Au fost trei săptămâni de tabără, iar tata a fost mulţumit, că a rămas acolo, în valea satului, o „poiană cu statui”, cum văzuse el.

Ionela Mihuleac, în atelierul său din Iaşi 

- Apoi, aţi plecat la Cluj-Napoca, pentru a urma cursurile de master. De ce aţi ales Clujul?
- Am văzut care era atmosfera de acolo, mi-a plăcut deschiderea, mi-a plăcut cum lucrau. La Iaşi, mediul era mai conservator, dar am simţit aici trebuie să mă întorc. Clujul mi-a dat curaj să fac ceea ce simţeam eu că vreau să fac. Se întâmplă de multe ori că simţi ceva, iar cei din jur nu sunt pe aceeaşi lungime de undă. Dacă nu ai curaj să depăşeşti părerile lor, stai în dubii. Am văzut deschideri spre mai multe direcţii şi s-a dovedit în timp, chiar şi la Cucuteni. Am avut curaj să aduc apoi artişti din diverse domenii, am avut curaj să fac şi eu lucruri absolut noi, precum dansurile. Dar de ce fac eu asta? Am avut curajul să ies din preceptul că doar atât ştiu să fac, asta e pregătirea mea. Am făcut lucruri noi, împreună cu toţi cei care erau acolo. Practic, deschiderea mea a însemnat să atrag oameni cu deschidere la Cucuteni. Veneau şi se implicau, depăşind fiecare „feliuţa” lui. Depăşeam împreună orgolii, încadrări. Simpozionul de artă „HUMAn” a fost un proces de modelare a materiei cu care lucram, dar şi a noastră.

- Aţi schimbat ceva din imaginea Cucuteniului şi aţi făcut cunoscut locul acela mai mult decât era deja. Artiştii pe care i-aţi reunit de-a lungul anilor la Simpozionul „HUMAn” respectă acel trecut, fără a se asocia, ostentativ, cu el, la fel cum „HUMAn” nu este numai despre „humă”, ci şi despre uman şi umanitate, despre universalitate, despre artă, în fond.
- În primii ani, taberele noastre se derulau în acelaşi timp cu taberele celor de la arheologie, de la Muzeul de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova”, de la Direcţia Judeţeană de Cultură, cu cei care au construit şi reconstituit case neolitice. Tot în perioada aceea se făcea şi un studiu de folclor în zonă... Se adunase parcă toată lumea la Cucuteni, să pună în valoare ceea ce era acolo. Noi nu ne-am propus să rămânem doar pe ceea ce însemna Cucuteniul cu arta neolitică. Am vrut, plecând de acolo, să ne inspirăm şi să ne manifestăm în zona de artă contemporană. De aici şi construcţia pe care o facem. Deşi folosim doar materiale naturale, nu este una tradiţională, nu este neolitică.
Gina POPA

 

„Pe 1 ianuarie 2016 am luat hotărârea ca anul acesta să facem primul simpozion de artă, din seria a doua, la Cucuteni. Nu ştiu încă tema sau cine va participa, dar ştiu că va fi între 7 - 21 august. Mai avem mult de lucru până atunci la amenajarea atelierului, dar vreau sa fac asta în primul rând pentru copiii din Cucuteni şi pentru toţi cei care aşteaptă din 2012, de la ultimul foc de tabără, cu aceeaşi nerăbdare ca şi mine” - Ionela Mihuleac