„Am simţit cum a pogorât îngerul pe scenă”

Viaţa le oferă unora dintre noi tot felul de surprize, unele mai plăcute, altele la hotar cu necazul * însă, pentru unii tocmai neplăcerile întâlnite pe drumul către afirmare devin borne de depăşit şi constituie un imbold în plus pentru a lupta mai departe * când o femeie îşi face din competiţia cu ea însăşi un mod de a trăi şi mai este şi înzestrată cu talent înnăscut, cu frumuseţe fizică şi spirituală, atunci nu poţi decât să faci o reverenţă în faţa ei * am discutat cu actriţa Maria Hibovschi, de la trupa de teatru particular «T@ndem» din Piatra Neamţ, despre bucuria de a fi pe scenă

Actriţa Maria Hibovschi este un model de femeie modernă, aflată mereu într-o luptă cu piedicile presărate în cale de fiecare zi: pe scenă, în viaţă, alături de bărbatul iubit. I-am cerut să ne dezvăluie secretul tinereţii fără vârstă pe care o afişează mereu şi ne-a oferit reţeta.
- Când ai ieşit pentru prima oară pe o scenă şi ai primit aplauze?
- Am avut o învăţătoare extraordinar de dedicată care, descoperind că aveam ceva veleităţi artistice, mă ducea la tot felul de concursuri unde luam premii şi am făcut chiar şi un pic de teatru de păpuşi cu ea. Acolo am început să prind microbul acesta, iar prin clasele a V-a şi a VI-a dădeam spectacole colegelor mele de cameră (de la internatul Casei de Copii din Piatra Neamţ – n.r.). Vorbim despre perioada «Ceauşescu», când orice învăţător de I-IV făcea la clasă tot felul de serbări, spectacole cu copiii. Pasiunea aceasta s-a născut în mine pe fondul unei alteia mai vechi, aceea pentru cântat. De aceea, aceste spectacole improvizate se terminau cu melodii ale Mirabelei Dauer, Margaretei Pâslaru şi ale Angelei Similea, care erau la modă pe vremea aceea. E o poveste mai veche. La Casa de Copii din Piatra Neamţ, unde mi-am petrecut mare parte din copilărie, dădeam spectacole colegelor seara, în camera de internat. Puneam un cearşaf într-un colţ de clasă şi aceea era scena mea. Învăţam poveşti întregi de pe discuri, cu cântece cu tot, apăream de după cearşaf şi eram când un personaj, când altul.
Aşa mi-am câştigat un anumit prestigiu încă din primii ani de şcoală. Toate poveştile pe care le învăţam de pe discuri le prezentam realizându-mi singură costumele, anumite elemente de recuzită, fără să mă înveţe nimeni. Pur şi simplu aşa simţeam eu că trebuie să fie.
- Pe scena Casei de Cultură din Piatra Neamţ cum ai ajuns?
- După liceu am făcut Şcoala Populară de Artă la Secţiunea de Canto şi aveam acolo un domn profesor co-repetitor care m-a întrebat într-o zi: «Tu, fată, nu vrei să cânţi undeva?». Eu, care eram foarte timidă şi ruşinoasă pe atunci, am spus: «Ba da!». Aşa am ajuns să cânt prin restaurante, pe la nunţi. Îmi făceam singură costumele de scenă, bineînţeles. Pe când aveam 18 ani, Ghiţă (regizorul Gheorghe Hibovschi, soţul Mariei - n.r.) a trimis un băiat, care era deja în trupa lui, să caute pe stradă o fată care să corespundă cerinţelor pentru a intra în trupă. Acest băiat, cu care mă cunoşteam, m-a întrebat ce fac, i-am spus: «Cânt în restaurante» şi el a replicat: «Perfect, înseamnă că ştii cum e cu scena!». Aşa am ajuns la Casa de Cultură, unde Ghiţă m-a testat într-ale actoriei, am intrat în trupa lui şi au trecut, iată, 24 de ani de atunci şi eu încă ... (râzând) nu am scăpat de Ghiţă, nici el de mine.
- Şi aşa te-ai decis să dai la Facultatea de Teatru
- Da, pentru că deja lucrasem multe spectacole în trupa lui Ghiţă, am mers pe la tot felul de concursuri şi festivaluri unde am luat şi premii. Abia atunci am început să simt de-adevărat gustul scenei. Până atunci eu nu conştientizasem că sunt pe scenă, că interpretez un rol, că sunt într-un act artistic. O făceam din instinct, de plăcere. Până într-o zi, când jucam într-o piesă, «Moştenirea din America», la Roman. Asta nu am cum să o uit. Băteam nişte cuie, aşa cerea rolul şi am realizat, deodată, că uite: «Eu acum sunt pe scenă, sunt altfel decât sunt eu cea de toate zilele pentru că eu, acum, interpretez!». Şi în acel moment s-a rupt vraja, am realizat că interpretam un rol şi câteva sute de oameni mă priveau cum bat cuie pe scenă. Noi făceam deja foarte multe deplasări, era prin 1991, când m-am pregătit cu Ghiţă să dau la teatru. În primul an nu am intrat, am luat examenul în cel de-al doilea an. După ce am intrat la facultate, celor care m-au picat le-a părut rău că nu m-au avut în clasa lor. Am muncit foarte mult în facultate. Eu nu mă număr printre actorii care pot spune: «Am avut o facultate de aia rebelă, am chefuit, m-am distrat!». Nu, eu am avut o facultate muncită, m-am pregătit foarte intens zi de zi, iar în weekend-urile în care nu aveam spectacole sau alte activităţi pe la facultate veneam acasă, la Piatra. Aici participam şi la Festivalul de Teatru «Yorick», de la Casa de Cultură, unde îl ajutam pe Ghiţă să pregătească spectacolele, prezentam festivalul. În ultimul an de facultate am făcut, împreună cu Ghiţă, trupa noastră particulară, care la început se numea «Teatrul de joacă», iar din '96 se numeşte «Tαndem». Aşa au început să curgă premii, tot felul de participări la concursuri şi festivaluri, în ţară, peste hotare, în ambasade chiar.

- Ai lucrat mereu spectacole pentru trupa voastră privată, nu te-ai gândit la o colaborare cu un teatru de stat?
- Nu mi-a lipsit asta! Poate doar dintr-un singur punct de vedere, cel tehnic. Noi făcând totul, de la scenografie, costume, organizare de spectacole, pe lângă partea de regie şi actorie, în momentul în care ajung pe scenă să interpretez rolul, eu sunt deja obosită. Din acest punct de vedere al eliberării de toată această muncă titanică, da, mi-a lipsit uneori. Mai apare şi dorinţa de a lucra cu alţi oameni. Am avut nişte colaborări la Cluj, cu care mi-am ostoit nevoia aceasta. Anul acesta mi s-a propus, pentru a doua oară, să mă angajez la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Nu prea vreau să îmi pierd libertatea, parcă pierd ceea ce am construit împreună cu Ghiţă atâta timp. Ca orice instituţie şi Teatrul Tineretului se conduce după reguli proprii, şi atunci, intrând în instituţia aceasta, aş fi nevoită şi eu să le respect. E cam dificil să faci asta după 24 de ani de libertate. Nu-mi lipseşte teatrul instituţionalizat decât din punct de vedere tehnic. Dar, noi am jucat peste tot, pe tot felul de scene, am jucat în multe teatre unde am luat premii în festivaluri internaţionale şi naţionale.
- Care e momentul tău de împlinire artistică ?
- Nu m-am gândit niciodată la asta. E drept, am luat multe premii, am fost aclamată la scenă deschisă. În fiecare reprezentaţie a fost câte ceva frumos, extraordinar. Cele mai frumoase amintiri, fără a putea să nominalizez un spectacol anume, sunt legate de reprezentaţiile în care, cum spun artiştii, am simţit cum a pogorât îngerul pe scenă. Au fost destule astfel de momente, serile acelea speciale în care am simţit acest lucru. Dacă pot să mulţumesc dumnezeirii pentru ceva sunt aceste momente, în care am simţit că sunt cu totul acolo pe scenă, întreaga mea fiinţă, întreg universul era cu adevărat acolo.
Întotdeauna mă simt vedetă pe scenă! Nu aşa cum sunt percepute vedetele de la TV, nu în sensul vulgarizat al cuvântului. Am dat nenumărate autografe, în timp. Îmi amintesc că, prin 1999, eram la mare unde dădeam nişte spectacole comice şi ne oprea mereu lumea pe stradă. Nu asta este important pentru mine! Da, întotdeauna mă simt vedetă când sunt pe scenă, dar cel mai important sentiment este acela de stăpânire a scenei, de contopire cu personajul meu.
-Te-ai implicat şi în activitatea de predare, ai cursuri pentru copiii şi tinerii îndrăgostiţi de teatru...
- Aşa este. Pe lângă teatrul nostru independent cu care susţinem spectacole în toată ţara şi nu numai, pentru că am fost şi la Viena, am jucat la Teatrul Pygmalion, am avut spectacole şi la Orhei, am şi clase de copii pe care îi pregătesc la cursuri de actorie, începând de la grădiniţă până la liceu. Dacă ar fi să facem o legătură între acel moment de început şi unde am ajuns acum, îmi amintesc cum prima dată am jucat într-un sat, pe o scenă găurită, cu un tavan ce părea că se dărâmă peste noi. Noi jucam pentru treisprezece copii, între două găuri, însă cu atâta bucurie. Un lucru foarte important pentru mine, ca actriţă, este că am reuşit să-mi păstrez bucuria de a juca de la momentul în care am dat acel prim spectacol pentru treisprezece copii, până la cele cu săli pline, cu opt sute, cu o mie de spectatori copii sau adulţi. Bucuria de a juca este cel mai important lucru pentru un actor. Chiar şi când sunt bolnavă reuşesc acest lucru! Se întâmplă miracole: poţi să ai febră, poţi să ai orice fel de necazuri în viaţa personală, dar când eşti pe scenă se schimbă ceva. Mă gândesc uneori cum am putut juca în anumite situaţii, când mă simţeam foarte rău. Am avut parte de momente critice, dramatice de-a dreptul, am căzut în genunchi pe scenă, dar m-am ridicat. Parcă eram Pasărea Phoenix, mă ridicam şi continuam spectacolul. Legat de asta, îmi amintesc că ne-a întrebat profesoara mea de actorie la sfârşit de facultate, «Ce vrem noi să fim, ce ne dorim să devenim?» şi eu am răspuns: «O actriţă adevărată». Acum, lumea care mă vede în spectacole este cea care trebuie să vină şi să confirme sau nu dacă am reuşit acest lucru.

Citeşte şi: Artist internaţional la 9 ani

Ingrid CIOFOAIA

Palmares
* Premiul special al juriului pentru rolurile din ”Sperietoarea”, la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, Iaşi, 2006;
* Premiul de popularitate pentru rolurile din ”Sperietoarea”, la Festivalul Internaţional al Teatrului de Studio, Piteşti, 2006;
* Premiul special al juriului pentru rolurile din ”Teatru descompus sau Omul-pubelă” de Matei Vişniec, la Festivalul Internaţional al Teatrului de Studio, Piteşti, 2007;
* Premiul pentru cel mai bun spectacol (”Teatru descompus sau Omul-pubelă” de Matei Vişniec), la Festivalul Internaţional de Neoavangardă, Iaşi, 2008;
* Premiul Fundaţiei LIGA PENTRU TEATRU şi nominalizare la categoria Cea mai bună actriţă în rol principal (în cadrul Festivalului de teatru Atelier - Baia Mare, iunie 2011) cu spectacolul ”Delir în doi”, de Eugen Ionesco