„Când scriu, mă simt un titan”

Luminiţa Aldea este unul dintre scriitorii preferaţi ai sucevenilor * unul dintre romane, „Acasă”, a avut un succes răsunător * sucevenii fac liste de aşteptare la Biblioteca Bucovinei „I.G Sbiera” ca să-l citească

- Când v-aţi dat seama că îndrăgiţi scrisul?
- Mereu mi-am dorit să scriu. Mi se părea fantastic să ai numele pus pe o carte. Am o amintire extraordinar de frumoasă din copilărie. Eram elevă în clasa a V-a sau a VI-a, într-o vacanţă la părinţi. Mama m-a pus să mătur pe jos. Se întâmpla într-o sâmbătă dimineaţă. În timp ce măturam, televizorul era deschis şi l-am auzit pe Nichita Stănescu vorbind. Avea o voce hipnotică. Avea o voce ca o apă care curge, dar fără nicio învolburare. Avea un tricou cu dungi şi se afla lângă o salcie. Nu-mi amintesc despre ce vorbea, dar vocea mi-o amintesc. Nu era exagerat de frumos, era în ultima perioadă a vieţii, când şi boala îşi pusese amprenta pe chipul lui. Chiar şi aşa mi se părea fantastic. Părea un om rămas înger. Avea o inocenţă a lui. Stăteam cu mătura în mână şi mă uitam la el. Vă rog să nu credeţi că sunt îngâmfată, dar atunci asta ştiam: când o să fiu mare o să fiu ca el. Nu sunt ca el, trebuie să fiu Luminiţa Aldea, nu Nichita Stănescu. Acelaşi lucru simţeam şi când îi auzeam la radio vocea lui Mihai Sadoveanu.
- Când aţi scris prima carte care a văzut lumina tiparului?
- Aveam 24 de ani când am început. Cartea se numeşte „Nisipuri mişcătoare” şi este o frescă a vremurilor pe care le-am trăit imediat după Revoluţie. Poate de asta am şi intitulat-o aşa. Când o lume murea, alta se năştea greu. Trăiam nişte timpuri tulburi, dar în care exista speranţă mai mult decât acum. În carte, am pus faţă în faţă o învăţătoare cu o elevă de-a ei. Le fac să discute despre lume. Fata fuge la învăţătoare de câte ori vrea să lămurească o problemă şi de câte ori are nevoie de sprijin. De fapt, în această carte m-am jucat de-a Dumnezeu. Eu am pus faţă în faţă în carte tinereţea şi bătrâneţea dintr-un om. Acolo stă de vorbă un fluture cu o stâncă. De fapt, este acelaşi personaj. Pleci în viaţă ca fiind Adriana din cartea mea şi sfârşeşti a fi doamna Maria, care este o stâncă. N-o mai clinteşte nimic, n-o mai tulbură nimic. Cunoaşte nişte adevăruri esenţiale şi se bazează pe ele. Adriana încă visează, pluteşte.
- A avut succes romanul?
- Am terminat de scris cartea la vârsta de 28 de ani. Şapte ani am stat cu ea prin sertar. Oricui i-o arătam din rândul scriitorilor îmi spunea să nu am nicio treabă cu scrisul. Mi se spunea că eu nu reuşesc să trec dincolo de realitate şi că scriitorii adevăraţi asta fac. Este drept că cei care mi-au tăiat cel mai tare aripile s-au întors şi mi-au spus că au greşit. Atunci mi-a fost milă să le mai spun ceva.
- Cartea „Nisipuri mişcătoare” a fost tradusă şi în limba engleză. O putem găsi în librăriile de peste hotare?
- Înainte să vă răspund la întrebare vă spun că drumul acesta extraordinar de greu pe care l-am parcurs făcea parte din lecţia mea. Poate nu aş fi ştiut ce să fac cu un posibil succes cu mult timp înainte. Poate mă rătăceam. Eu trebuia să-mi învăţ lecţia până la capăt. Consider că acum am învăţat-o. Cartea a fost tradusă de un român stabilit în Australia. Pur şi simplu i-a plăcut foarte mult. A tradus-o şi a publicat-o. Am văzut că-i pusă la vânzare pe internet.
- Sunteţi autoarea romanului „Acasă”. Cartea a avut succes. Sucevenii fac liste de aşteptare la bibliotecă pentru a o putea citi.
- Este un roman-mamut. Ştiam că-l voi scrie înainte să termin de scris „Nisipuri mişcători”. Cărţile mele sunt în capul meu înainte să pun pe hârtie primul cuvânt. Este la fel ca atunci când eşti însărcinată. Aştepţi nouă luni. Nu-mi place că noi, ca popor, nu preţuim nimic. Nu preţuim valorile şi pământul. M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să scriu o carte, ca să le dau românilor o moştenire pierdută. Să le spun ce contează cu adevărat.
- Romanul este povestea de viaţă a unei orfane. În primul volum apar descrieri şocante despre traumele fizice şi psihice la care erau supuşi copiii din centrele de plasament, înainte de 1989. Ce anume v-a inspirat?
- Lumea din jurul meu, viaţa mea, părinţii mei de la Mălini. Să zicem că parte din cititorii care mă caută acasă au avut asemenea experienţe, îmi confirmă şi-mi spun că a fost mai mult decât am scris eu. O doamnă care a venit de la Bucureşti, după ce mi-a citit cartea, mi-a povestit că a stat într-o casă de copii. Făcea pregătire pentru că vroia să participe la olimpiada de franceză. A întârziat la masă şi când s-a întors de la ore masa era deja strânsă. S-a dus la bucătărie şi a cerut de mâncare. Bucătăreasa a luat din găleata cu resturi şi i-a pus în farfurie. I-a spus să mănânce. După ce am scris cartea, am donat 7 exemplare bibliotecii. Ştiu că se fac liste de aşteptare pentru acest roman. Cartea nu poate fi găsită pe piaţă. Am scos doar 200 de exemplare cu ajutorul fostului primar din comuna Cornu Luncii, domnul Petru Vodă. Nu i-am mulţumit niciodată. Îi mulţumesc pe această cale.

- Citeaţi mult în copilărie?
- Am avut profesori extraordinari. Radu Mihai este primul profesor căruia i-am spus că eu am să devin scriitoare. Pe atunci eram în clasa a VI-a. A predat până acum doi ani la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni. Era un profesor obsedat de munca lui. Îmi aducea toate cărţile pe care i le ceream. Prima compunere pe care am scris-o era despre meduze. A corectat totul cu roşu. Era singurul care încuraja visul acesta. Niciodată nu mi-a spus că-i nebunie. Am primit de la el o carte cu dedicaţie. Mi-a scris: „Dacă semenii te vor răni prin lipsă de încredere, nu uita că prietenul cel mai bun al tău este cartea. Adresează-te ei cu încredere şi sigur vei reuşi să-ţi realizezi idealul”. A contat imens că la vârsta aceea el credea în mine.
- Planuri de viitor?
- Am o carte pe care am terminat-o în 2011. Se cheamă „Ce dulci sunt fructele amare”. Este un roman alegoric. Am întruchipat România, aşa cum era la Revoluţie, într-o profesoară extraordinară pe nume Daria Irimescu. Am pus-o faţă în faţă cu occidentul, pe care l-am întruchipat într-un personaj malefic, diabolic, care distruge tot ce atinge. Mai este acolo un personaj, Ştefănica Cremene, întruchipează românii plecaţi la muncă în străinătate. România sacrificată, mai mult decât noi, cei rămaşi acasă. Am pus în ea poveştile tuturor româncelor care muncesc în străinătate şi care au stat de vorbă cu mine. Veţi afla din cartea mea, când va apărea, cum este pâinea mâncată între străini.
- Ce simţiţi când sunteţi în faţa colii de hârtie?
- Este un sentiment care poate fi descris în cuvinte, dar îmi este ruşine să vă spun. Am să vă spun totuşi, dar precizez că nu sunt îndrăgostită de mine, că nu mă privesc în oglindă şi-mi spun «Vai, ce grozavă sunt». Când scriu, mă simt un titan. Simt că mă joc de-a Dumnezeu. Pentru personajele mele asta sunt: Dumnezeu. La mine, inspiraţia vine clar de la Dumnezeu, ca să nu fie blasfemie ce v-am spus. În spaţiul în care mă mişc, eu sunt un mic demiurg, un mic titan. Eu creez personajele din cărţile mele, eu sunt toate personajele mele. Aşa simt.
Oana ŞLEMCO

„Sunt româncă din tot sufletul, iubesc copacii, pământul şi iarba. Asta trebuie să le transmitem copiilor noştri”

„În liceu am început două sau trei romane. Mai am caietele. Eu ştiam că roman trebuie să scriu”