„Handbalul de astăzi este atletism cu mingea”

Interviu cu Leonard Bibirig, antrenor principal la Handbal Club Vaslui

După zece ani de joc în echipa naţională, dintre care cinci ani petrecuţi în postura de căpitan, trei titluri naţionale şi trei cupe ale României, Leonard Bibirig s-a reîntors la echipa la care a făcut primii paşi în sport. El vrea să demonstreze că poate face performanţă şi de pe banca tehnică.
- HC Vaslui a obţinut o performanţă memorabilă, reuşind din nou să acceadă în Liga Naţională. Care a fost reţeta succesului?
- Foarte multă muncă, încrederea autorităţilor locale în proiectul numit «handbal» şi jucătorii care au venit din Liga Naţională. Ei şi-au pus amprenta pe jocul echipei. Să nu uităm că am avut un contracandidat puternic, pe cei de la CSM Călăraşi. O echipă mult mai puternică atât din punct de vedere valoric, cât şi financiar. Am reuşit să îi învingem la ei acasă, ceea ce ne-a asigurat calificarea în mod direct.
- Care sunt principiile după care vă coordonaţi activitatea?
- Disciplină, muncă şi coeziunea de grup. Pentru mine contează jucătorii care se sacrifică pentru echipă. Cel care marchează are în spate cinci, şase jucători care muncesc ca el să ajungă să înscrie.
- Există rivalităţi între handbalişti? Cum le gestionaţi?
- Nu, nu cred că există rivalităţi. Din punctul meu de vedere nu există titular şi rezerve. Sunt jucători de handbal care în orice moment pot intra pe teren ca să ajute echipa. Există jucători care pot intra şi numai pentru cinci minute şi să aibă un aport mult mai mare faţă de un jucător care a evoluat 55 de minute. Şi atunci bucuria este mult mai mare. După cum vedeţi, vorbim numai de echipă şi nu de individualităţi, nu de un singur jucător.
- Cine e liderul echipei HC Vaslui? Care e relaţia lui cu dumneavoastră?
- Echipa e un lider. Nu avem în momentul de faţă un jucător care să se erijeze într-o astfel de postură. Avem însă jucători cu experienţă care au activat ani buni în Liga Naţională şi dau sfaturi celor mai tineri, dar aşa cum am mai spus, echipa este un lider.
- Există vreun elev de-al dumneavoastră care vă aduce aminte de vremurile când eraţi pe teren?
- Este greu de spus dacă vreunul din jucătorii mei mă poate imita. Stilul meu era mai diferit. Un spirit de sacrificiu, de „kamikaze”. Când intram pe teren nimic nu conta. Doar handbalul.
- Sunteţi tentat să faceţi comparaţie între ce era în perioada când jucaţi dumneavoastră şi ce este acum în handbal?
- Nu pot face o comparaţie cu acele vremuri. Fiecare cu vremea lui. Atunci eram mai lenţi şi mai tactici, acum se joacă în viteză, fazele se succed rapid de la o poartă la alta. Elevii mei nu au însă parcă aceeaşi determinare. Pe vremurile când eram eu pe teren se juca mai mult cu sufletul, mai puţin cu gândul la partea financiară. Acum s-au schimbat multe şi, cum e normal, şi handbalul a evoluat. Se joacă în viteză. Eu spun că handbalul de astăzi este atletism cu mingea. Cine aleargă şi rezistă câştigă. S-a văzut acest lucru şi în meciul pentru Ligă.
- Din patriotism local aţi preluat HC Vaslui, dar cum a fost când aţi jucat împotriva celor de la Vaslui, fiind la alte cluburi?
- Sunt sentimente greu de definit. Atunci când eşti jucător trebuie însă să dai totul pentru echipa la care te afli. Eram jucător la Fibrex şi aveam meci la Vaslui. Am venit cu familia, dar nu au fost deloc momente plăcute. Am fost huiduit, maşina mi-a fost devastată, iar soţia şi băiatul au fost teribil de speriaţi. Am câştigat la un gol diferenţă. Asta cred că a fost cea mai mare supărare a suporterilor, mai ales că am avut o evoluţie bună şi mi-am pus amprenta pe victorie. Nu le port însă pică. Suporterii trebuie să îşi apere echipa. Am reuşit să trec peste acest incident. Este consemnat doar în istoria mea de jucător.
- Ce calităţi trebuie să aibă un antrenor bun?
- Multe! Când eram jucător, îmi doream foarte mult să fiu antrenor. Acum, îmi doresc să fiu în teren. Acolo e cea mai frumoasă viaţă. Ca antrenor depinzi de fiecare jucător, de factorii administrativi, de noroc. Îţi trebuie multă răbdare şi eu nu prea am. Multă chibzuinţă şi diplomaţie. Să fii la curent cu tot ce e nou. Dacă nu ţii pasul, nu poţi sta pe banca tehnică. Apar noi sisteme de joc, noi metode de pregătire, mai ales fizice, şi trebuie să fii informat.
- De ce aţi ales Vasluiul ? Nu aţi fost curtat şi de alte cluburi?
- Am ales să antrenez la Vaslui pentru că aici m-am născut, am învăţat handbal. Eram dator să ofer clubului ceea ce am învăţat în cariera mea. Cred că a venit momentul să împărtăşesc din experienţa mea, aşa cum au facut-o şi alţii cu mine.
- Au fost regrete când aţi părăsit banca tehnică a naţionalei de juniori?
- E un capitol aparte. Fiecare antrenor îşi doreşte să ajungă la naţională. Eu am avut şansa să antrenez generaţia ‘92-‘93 . Când am preluat-o nu avea nicio victorie, doar înfrângeri la scoruri usturătoare. Cu omologul meu, Mihail Ovidiu, am reuşit într-un an să aducem şi primele victorii. Dacă mai era timp am fi putut să ajungem la un campionat naţional. A trecut timpul şi a venit altă generaţie, ‘94- ‘95 cu altă echipă tehnică, aşa cum era şi firesc.
- În ultimii ani, handbalul masculin a intrat parcă într-un con de umbră. Care credeţi că sunt cauzele?
- Îi lipseşte o strategie bine pusă la punct pe termen scurt, mediu şi lung. Ar trebui probabil să fie adoptat modelul francez. Dacă până acum am învăţat noi handbal pe alţii, acum e timpul să învăţăm şi noi de la cei buni. Franţa are o echipă pe care o admir. Cel mai tare mă impresionează însă stilul nordic. Dacă ar fi să mă iau după disciplină, Germania e imbatabilă la acest capitol. Disciplina şi autodepăşirea duc la succes.
- Ultimele achiziţii de la HC Vaslui au fost din alte judeţe. Practic echipa are mulţi „stranieri”. Nu există o pepinieră de handbalişti la Vaslui pe care să vă bazaţi?
- Din punctul meu de vedere nu e nici o problemă. Sunt şi jucători formaţi la Vaslui, sunt şi din alte judeţe. În sport e vorba de performanţă, nu de sentimente. Ce ar însemna dacă Real Madrid nu ar avea decât jucători din oraş? Avem, în momentul de faţă, exemple prin alte ţări care naturalizează sportivi străini care să joace la naţionala respectivă. Rezultatele sunt cele care rămân. Contează loialitatea faţă de echipă şi performanţele obţinute. Şi mai trebuie făcută o precizare foarte importantă - HC Vaslui este singura
echipă din Liga Naţională care nu are nici un jucător străin.
- Dacă ar fi să vi se ofere posibilitatea să antrenaţi în altă ţară aţi ezita vreo clipă?
- Am avut oferte şi de la alte cluburi. Am avut şi o ofertă dintr-o altă ţară, dar acolo handbalul nu era atât de bine dezvoltat. Am preferat să rămân în ţară, să fac performanţă.
- Care a fost cea mai mare bucurie?
- Ca sportiv, cucerirea celor trei titluri, trei cupe, faptul că am jucat la naţională 10 ani, iar 5 ani am fost căpitan. La naţională, când îţi cântă imnul este cel mai minunat moment. Nu sunt cuvinte suficiente pentru a exprima ce e în sufletul tău atunci. Ca antrenor, când eram secund şi jucător la Suceava, am jucat finala în Challenge Cup .
- Aveţi şi regrete?
- Toate performanţele le-am obţinut cu sacrificii. Mi-am neglijat familia. E cel mai dureros lucru. Timpul pe care nu l-am petrecut cu cei dragi nu îl mai pot găsi niciodată. Leonard Bibirig s-a născut la Vaslui pe 28 noiembrie 1970 şi a revenit ca antrenor în oraşul natal la începutul anului 2013.
Simona POP

„În fiecare zi am câte un vis. În fiecare zi vreau ca sportivii mei să fie cei mai buni. Aşa ştiu că munca mea e cea mai importantă. Pentru mine, pe plan profesional, când va veni timpul, să ajung din nou la un lot naţional” - Leonard Bibirig

- Care a fost echipa preferată? Unde aţi obţinut cele mai mari multe performanţe?
- Fiecare club a fost special. La fiecare am reuşit să obţin performanţe. La Moldosin Vaslui am reuşit să promovăm pentru prima dată în istoria clubului, în ‘92. Apoi în ‘95 am fost transferat la Dacia Piteşti şi am reuşit cea mai bună clasare. Doi ani mai târziu, am ajuns la Fibrex Săvineşti. Şi acum cred că am rămas cel mai scump transfer intern. La Piatra Neamţ cred că am înregistrat cele mai notabile performanţe - de trei sau patru ori vicecampioni naţionali, de trei ori campioni naţionali, de trei ori am ridicat deasupra capului Cupa României. Acolo mi-am schimbat şi destinul vieţii. Am întâlnit liniştea necesară şi am reuşit să mă stabilesc acolo şi cu familia. Nu am uitat însă niciodată de unde am plecat. Totdeauna devin nostalgic atunci când vorbesc de începuturi. Nu pot uita unde am făcut primii paşi în handbalul mare. La Dinamo, unde am activat în 2005, am obţinut un titlu naţional şi am întrerupt seria de victorii a celor de la Constanţa. În 2007, odată cu transferul la CSU Suceava am reuşit să ajungem în finala unei Cupe Europeane-Challenge Cup şi să ne clasăm pe locul trei.

- De ce aţi avut nevoie să faceţi performanţă. Cum a fost posibil?
- Nu a fost nimic special sau magic. Doar multă muncă şi ambiţie. Totdeauna mi-am dorit să fiu cel mai bun. Am ştiu ca dacă dau chix, unde mă voi întoarce nu-mi va fi bine. Aşa că am muncit pe brânci. De exemplu, când eram la Vaslui nu am avut condiţii propice pentru a face performanţă, dar am reuşit să mă impun să fiu titular.