„Jocul modelează personalitatea şi gândirea omului, indiferent de vârstă”

 Interviu cu psihologul Iulia Cruţ

Se întâmplă de multe ori să ne jucăm, chiar dacă nu mai suntem copii. Unii dintre noi pot cataloga atitudinea ca infantilă, alţii să o aprecieze. Psihologii sunt unanim de acord că omul nu încetează niciodată să se joace, atitudine care, dacă este corect gestionată, ne ajută foarte mult în evoluţie.

- Ce este jocul? Ce importanţă are pentru un om?
- Încă de la început trebuie spus că îl întâlnim la toate vârstele, fie că suntem copii, adolescenţei sau adulţi. Jocul este o cale prin care ne armonizăm noi cu noi şi comunicăm cu cei din jur. Ne jucăm în fiecare secundă şi aceasta este este o stare frumoasă, prin care putem rezolva multe lucruri.
- Când apare jocul? Cum apare?
- În primii ani de viaţă, în copilărie. Cei mici învaţă să comunice, să interacţioneze cu lumea din jur prin intermediul jocului. Aşa îşi creează şi modul de gândire, găsesc şi modalităţile prin care se pot adopta o anumită atitudine în faţa cunoscutului sau a necunoscutului. Copilul înţelege realitatea exterioară prin joc, pentru el este cel mai uşor sistem de educaţie. Ca adult, dacă apelez la joc în orice proces, îmi va fi mai simplu să comunic, să mă pliez pe cerinţele celor din jur şi chiar să-mi schimb comportamentul.
- Care sunt principalele beneficii ale ludicului?
- Jocul este foarte important în dezvoltarea socială, fizică şi cognitivă. Cel mic dobândeşte astfel deprinderi care mai târziu îl vor ajuta la şcoală, în procesul de învăţare. Prin joc îşi dezvoltă limbajul, găseşte soluţii la diferite piedici, surmontează anumite situaţii-cheie pentru el. Îşi cultivă curiozitatea fiindcă jocul implică şi contexte diferite, pe care nu le-a mai întâlnit, iar curiozitatea devine stimul pentru procesul de dobândire a unor noi experienţe.
- Putem vorbi despre o evoluţie a jocurilor?
- Evident. Există jocuri la adolescenţă, apoi la omul adult, acele jocuri de societate dacă vreţi. De fapt, prin joc rezolvăm foarte multe probleme. Când ne poziţionăm cu oarece detaşare avem o altă perspectivă. Şi dragostea este un joc, şi cucerirea de noi domenii de studiu. Evident, totul purtat cu delicateţe, cu respectarea celui alături de care alegem să fim companioni. Viaţa însăşi este un joc şi depinde doar ne noi cu alegem să-i depăşim nivelurile, într-o continuă evoluţie.

- Nu putem da dovadă de infantilism, dacă vorbim de joc la vârsta adultă?
- Se poate cădea în această latură, dar plecăm de la premisa că tot ceea ce facem, facem conştient, cu un scop precis. Ne urmărim stările, le evaluăm, nu ne transformăm în clovni fiindcă aşa putem infesta trăirile. Jocul modelează personalitatea şi gândirea omului indiferent de vârstă.
- Părinţii pot comunica prin joc cu cei mici?
- Este cea mai indicată metodă, dar înainte de a apela la joc este important să vedem cum intrăm în lumea copilului. Este necesar să urmărim modul în care comunică, să-l înţelegem, apoi să ne acordăm limbajul la al lui. Fiecare copil are un fel de a înţelege lumea, un fel de a se remarca, de a-i accepta pe cei din jur. De aceea este foarte important să intri în jocul lui, iar el să-ţi accepte rolul, să te accepte ca partener.
- Îl ajutăm dacă redevenim copii?
- Categoric. Primul meu sfat în comunicarea cu cei mici ar fi schimbul de roluri, să mă gândesc cum mi-ar plăcea mie să mi se vorbească, la ce anume mi-ar plăcea să fiu atent, cum mi-ar plăcea să fiu motivat, apoi să mă pliez pe frecvenţa lui. Limbajul folosit este foarte important -- acel imperativ „poţi” ar avea efecte magice dacă l-am înlocui cu „vrei?”. Nimănui nu-i plac ordinele şi dacă mie, ca adult, îmi sunt nesuferite, de ce credeţi că iar plăcea unui puşti?
- Se întâmplă uneori ca puştii să ne ignore. Cum procedăm?
- După ce am exclus eventualele probleme de sănătate, trebuie să vedem de unde pleacă acea „neascultare” sau „obrăznicie” de care vorbesc mamele îngrijorate. Este important să avem multă răbdare cu ei, să le înţelegem nevoile, să le explicăm ce anume le cerem fiindcă şi noi, cei mari, putem avea deficienţe de comunicare. Nu trebuie să fim intruzivi, să le călcăm liberul arbitru.
- Cum evităm astfel de situaţii?
- Stabilind clar regulile jocului. Facem reguli împreună, pe care le respectăm, fie că este vorba despre lecţii sau joacă. Nimeni nu acceptă ordinele de bună voie. Când este vorba despre o negociere a regulilor de comun acceptate, e o altă discuţie. Am constatat că puştii din ziua de astăzi au mult mai multă nevoie de libertate decât am avut noi şi se exprimă mult mai concis. Ei ştiu ce vor, nu prea bâjbâie.
- Ce se întâmplă când nu suntem atenţi la ei?
- Pot apărea probleme de la dezinteres până la absenţa totală, dacă nu încercăm să-i înţelegem. Noi suntem partenerii lui, nu concurenţii lui. Pot deveni apatici sau îşi pot dezvolta o atitudine de combatant, ceea ce nu este mereu rău, dar nici foarte bine fiindcă şi cei mici trebuie să înveţe ce este şi cum se gestionează competivititatea.
- Ce este rău în a fi competitiv?
- Podiumul este miza în aproape tot ceea ce facem, fie că recunoaştem sau nu. Nu recunoaştem uneori că urmărim şi noi, ca adulţi să fim pe primul loc în topuri fel de fel, uneori ascunzându-ne după scopuri mai înalte declarate. Alteori, recunoaştem că, prin majoritatea acţiunilor noastre ne dorim să fim cei mai buni într-un domeniu, cei mai căutaţi. „A fi”, în orice caz, este de dorit lui „a avea”. Jucând în competiţia „am, posed” e mult mai uşor să pierzi meciul cel mare. Se poate ca propria existenţă să treacă pe lângă tine, nici nu observi când devii nefericit descoperind că undeva, există încă un obiect de câştigat.
- Şi totuşi, confruntarea are rolul ei.
- Categoric, însă este important să găsim pentru copil acel mediu în care sunt încurajate mai degrabă lucrul în echipă şi colaborarea. Este important să acordăm atenţie competiţiei fiindcă dusă la extrem generează frustrare, anxietate şi poate chiar furie în lipsa locului întâi. Iar de aici şi până la a recurge la tot felul de acţiuni menite să-i îndepărteze din cale pe toţi cei care reprezintă un potenţial pericol, nu e decât un pas. Cealaltă faţetă înseamnă să nu intri deloc în competiţie, preferând să rămâi pe dinafară. Şi să nu înţelegi, în final, cum ai ajuns pe locul doi inclusiv în viaţa ta.
- Ce facem atunci când greşeşte?
- Dacă nu vorbim despre lucruri ce pot fi fatale, îl lăsăm să greşească. Nu-i putem aşeza mereu o saltea de puf sub genunchi şi nici nu este sănătos să facem acest lucru fiindcă am putea handicapa viitorul adult din el. Greşeala este importantă la orice vârstă, fie că omul are câţiva ani ori a ajuns la jumătatea vieţii sau poate şi mai târziu. Îi validăm rezultatele bune, dar îl ajutăm să vadă şi unde a greşit.
- Cum îi învăţăm pe copiii acest lucru?
- Explicându-le că este important să se compare cu ei înşişi, nu cu alţii. Ce ai făcut astăzi mai bine decât ieri? Obişnuit din timp să-şi urmărească propriul progres, va observa, ajutat de cei din jur, că începe să devină din ce în ce mai bun în domeniile pe care le urmăreşte. Chiar dacă sunt mici, asta nu înseamnă că ei nu ştiu ce se întâmplă cu ei. Copiii sunt nişte oameni mari în miniatură, simt, văd, trăiesc, se bucură sau suferă. Este important să înţelegem şi să respectăm acest lucru.

Maura Anghel

Iulia Cruţ este absolvent al Facultăţii de Psihologie în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este format ca psihoterapeut în terapia ericksoniană şi hipnoză clinică, în NLP terapeutic şi terapii energetice. 

„Jocul este un impuls irezistibil, prin care copilul îşi modelează propria-i statuie” – Jean Château (psiholog)

„Jocul este cel mai elevat tip de cercetare” – Albert Einstein

„Jocurile sunt un compromis între intimitate şi păstrarea intimităţii” – Eric Berne, părintele Analizei Tranzacţionale