„Noi am pierdut mitologia dacică. Mai mult o ghicim, o reconstituim...”

Dialog cu etnograful Dan Ravaru, consilier în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui

 

 

 

Pe 24 februarie se celebrează Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români.

Ziua lui Dragobete, zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii are origini străvechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii. Urmând firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi „Cap de primăvară”, „Năvalnicul” sau „Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile ce îi ieşeau în cale. Dragobete a rămas însă până în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone.

Cunoscutul etnograf vasluian Dan Ravaru, consilier în cadrul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui, este un fervent militant pentru păstrarea tradiţiilor naţionale şi un adversar declarat al împrumuturilor de obiceiuri. Aşa că, în ziua în care românii ar trebui sau chiar sărbătoresc Dragobetele (dacă nu l-au sărbătorit pe Sfântul Valentin pe 14 februarie), ajuns la venerabila vârstă de 77 de ani, transmite un avertisment venit din istorie: „Ce a fost până în 1964 a fost cumplit. Atunci nu se putea face o serbare şcolară fără Cazacioc, iar în loc de Moş Crăciun a venit Moş Gerilă. S-a încercat atunci introducerea unor obiceiuri sovietice. Atunci se făcea cu bâta, era un dresaj cu bâta, acum se face altfel, mai frumos şi, fără să-ţi dai seama, începi să-ţi uiţi tradiţiile şi identitatea”.

- 14 februarie sau 24 februarie?

- 24 este ziua Dragobetelui. Pentru Dragobete nu există o dată fixă. În general, Dragobetele, în măsura în care mai persistă, este sărbătorit în partea muntoasă a Olteniei şi nordul Munteniei pe 24 februarie, când, ca de obicei, este şi o sărbătoare creştină - Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În alte zone ale ţării, în Ardeal, Dragobetele este pe 28 februarie. Sau chiar pe 1 martie. În privinţa Dragobetelui, ca persoană, el este un simbol al îndrăgostirii, al iubirii şi se pare că la origine a fost o sărbătoare păgână, înlocuită apoi de una creştină. Aşa cum s-a mai întâmplat şi cu alte sărbători, chiar Crăciunul, de exemplu, a fost Zeul Mitra, zeul militarilor romani. Este o sărbătoare a dragostei, o presupusă zeitate traco-dacică, un zeu al vegetaţiei care a fost la origine până când i s-a dat numele slav de Dragobete, vânzător al dragostei, în slavă, acelui zeu al vegetaţiei, al învierii naturii.

Pentru că - şi aici este o problemă neclară nouă - vechiul an nou era la 1 martie. În jur de 1 martie începea noul an. Se considera şi se spunea „cap de primăvară”, aşa era Dragobetele, pe când Sfântul Andrei era „cap de iarnă”.

- Cum se desfăşura această sărbătoare?

- În primul rând, băieţii şi fetele mergeau în păduri, iar acolo se întâlneau, jucau, dar în primul rând adunau plante de acestea folosite la vrăji, crengi uscate din copaci. Cum în păduri sunt locuri în care zăpada se păstrează până mai târziu, adunau zăpadă de acolo şi apă, considerată curată, ultima apă curată, pură, o adunau şi se spălau pe faţă, ca să fie frumoase. Sau foloseau această apă pentru unele vrăji, tot pentru frumuseţe. După aceste întâlniri din păduri, dacă ningea sau ploua, se adunau la case. La un moment dat, de acolo, o luau la fugă spre sat şi băieţii trebuiau să prindă fetele. Prinderea unui fete era un fel de prelogodnă, să spunem. Bineînţeles că fetele se lăsau prinse sau nu. Care doreau se lăsau prinse, care nu... fugeau. Dar de ce se întâmpla acest lucru? Revin la idee: era acel zeu al vegetaţiei, poate zeul Pan. Noi am pierdut mitologia dacică. Mai mult o ghicim, o reconstituim... mai mult sau mai puţin. În orice caz, această zeitate a primăverii a existat în mod sigur, fiindcă la toate popoarele există zeitatea primăverii şi zeitatea dragostei. Se considera că în ziua de Dragobete păsările se împerechează şi mai ales porumbeii statornici. Atunci formau perechile, iar care pasăre nu reuşea să se împerecheze în ziua de Dragobete nu mai depunea ouă, nu mai avea pui.

- Se mai păstrează acest obicei?

- Obiceiul despre care vă vorbeam a dispărut din multe părţi ale ţării. În Moldova a dispărut, dar în urmă cu câţiva zeci de ani existau acele ieşiri la brânduşe. Ieşeau oamenii primăvara din sat, dar şi din oraşe, mai ales copiii. Ştiţi, obiceiurile sunt întâi ale bărbaţilor, apoi trec la femei şi apoi la copii. De exemplu, primii vrăjitori, descântători, erau bărbaţii, acei „şamani”, pe urmă au trecut la femei. Sau obiceiurile de iarnă, pluguşorul, de exemplu. Era vorba despre un plug mare, cu 30 de bărbaţi, 4 boi şi un car mare. Acum a ajuns la copii. Deci, şi-a pierdut forţa. Un obicei are o motivaţie. Aşa cum pluguşorul avea ca motivaţie să se asigure o bună recoltă, jocul caprei te ajuta să ai noroc la vânat, la fel şi respectarea Dragobetelui - faptul de a te duce în pădure şi a fugi însemna noroc în dragoste.

- Noi, în zona noastră am avut această tradiţie a Dragobetelui?

- Am avut, cândva. Dimitrie Cantemir semnalează ceva în legătură cu un fel de „zburător” care aducea dragostea fetelor, adică acele tulburări ale pubertăţii, însă ce a mai rămas a fost acest cules al brânduşelor. A existat Dragobetele şi în zona acceasta. A fost un obicei general românesc, care a existat sub o formă sau alta. Dar, aici, în Moldova s-au dezvoltat alte obiceiuri şi la acesta s-a renunţat. Dar există o explicaţie. De ce în Transilvania sau Bucovina obiceiurile sunt mai viabile, ca să spunem aşa? Fiindcă acolo existau mai multe naţionalităţi şi fiecare căuta să-şi păstreze şi să îşi arate ce are mai bun şi le diferenţiază. Aşa se face că şi costumul popular s-a păstrat mai bine tot acolo. Ei trăiau într-o comparaţie cu alţii, într-un fel de competiţie. La noi s-au păstrat foarte multe obiceiuri, multe credinţe, însă unele dintre obiceiuri, cum a fost Căluşanii, care a existat în Moldova, au dispărut.

- Există o oarecare „competiţie”, să spunem aşa, între Dragobete şi Sfântul Valentin. Unii aleg să sărbătorească Sfântul Valentin, alţii Dragobetele. Credeţi că va exista un învingător?

- Există un fenomen foarte trist în rândul românilor: tendinţa de a prelua obiceiurile altora. Probabil dintr-un fel de generozitate, din dorinţa de a cunoaşte şi obiceiurile alor popoare. Însă, din păcate, această preluare este însoţită de renunţarea la obiceiurile proprii. De exemplu, Sfântul Valentin a pătruns de sus, pe cale cărturărească, să spunem, nu de la popor, de la ţăran, prin influenţe culturale, să spunem. Dar există un spirit de maimuţăreală: „Hai să facem şi noi aşa! Hai să fim europeni!”. Sfântul Valentin este un personaj din sudul Italiei, devenit în timp un simbol al dragostei, dar e dragostea aceea cu inimioare, care a devenit o afacere comercială, cu gadgeturi, inimoare, săgeţi… Acest Sfânt Valentin ţine azi doar de ceea ce numim „cultură pop”. În Occident, folclorul propriu-zis a dispărut din cauza faptului că creştinismul a combătut folclorul şi etnografia, care ţineau de vechile obiceiuri păgâne.

- Iar la noi au rămas...

- În Apus, Biserica Catolică a fost mai dură în această privinţă. La noi, Biserica Ortodoxă a fost mai tolerantă, a acceptat unele tradiţii şi de aceea la noi s-au păstrat obiceiurile populare aproape integral, pe când în Apus nu. Aşa că, probabil dintr-o nevoie sufletească de a avea unele tradiţii mai interesante, a fost reînviat şi Sfântul Valentin în ultimul secol. În secolul al XIX-lea nu se ştia de el. La fel ca şi Halloweenul. E frumos să cunoşti cultura altui popor, dar ar trebui să ţi-o cunoască şi el pe a ta. Dar dacă numai tu le împrumuţi, numai tu le practici, acesta este un fel de colonialism cultural. Dacă ar cânta şi ei „Leru-i ler”, ar fi normal să cântăm şi noi „Jingle bell”.

Chiar Mircea Eliade, dar şi alţi etnografi au stabilit în mod indubitabil că avem cele mai multe obiceiuri. Faţă de Occident, avem o mulţime de obiceiuri, o paletă extraordinar de bogată. Or, în condiţiile în care avem atât de multe şi frumoase obiceiuri, cum să renunţăm la ale noastre şi să împrumutăm de la alţii?!

Acum cu Sfântul Valentin s-au mai potolit, dar Halloweenul, care este o sărbătoare a morţilor din folclorul celtic, a început să fie imitat la noi şi nu mai este sărbătorit Sfântul Andrei, sărbătoare care avea acelaşi substrat.

Dacă vorbim despre identitate naţională, noi o avem în primul rând prin obiceiuri şi datini. Pentru că, până în secolul al XIX-lea, am făcut noi parte din Europa, însă nu cultural. Abia din secolul XIX se poate vorbi la noi despre literatură modernă, poezie sau teatru. Or, ceea ce este pecete românească, pur românesc, stă numai în datini şi obiceiuri, în folclor, iar dacă le vom pierde vom rămâne doar nişte imitatori

- Cum putem să combatem aceste împrumuturi de tradiţii. Iranul, de exemplu, a scos în afara legii sărbătorirea Sfântului Valentin, noi ce am putea să facem?

- Noi am putea să reînviem Dragobetele şi să conştientizăm că există modalităţi mult mai interesante de a-ţi exprima sentimentele decât acest Sfânt Valentin.

Noi nu putem să interzicem sărbătorirea, dar nici să o promovăm. Aici am putea să facem nişte diferenţieri. Nu se spune prea mult, dar noi până în anii '60 am avut comunismul internaţionalist, iar din anii 60 am avut comunismul naţional, care a avut defecte şi calităţi. Însă ce a fost până în 1964 a fost cumplit. Ei, atunci nu se putea o serbare şcolară fără Cazacioc, iar în loc de Moş Crăciun a venit Moş Gerilă. S-a încercat atunci introducerea unor obiceiuri sovietice şi alte mode, „Stalin şi poporul rus/ Libertate ne-au adus”. Ei, asta se făcea cu bâta, era un dresaj cu bâta, acum se face altfel, mai frumos, şi, fără să-ţi dai seama, începi să-ţi uiţi tradiţiile şi identitatea. Tendinţa anumitor cercuri politice extrem de puternice este să creeze statul universal şi vor să înceapă cu Europa. Iar ca să faci acest lucru trebuie să anihilezi spiritul naţional, aşa că vei combate delicat obiceiurile, nu brutal, ca sovieticii, ce este religie, iarăşi, dai în spate, pe un plan secund, uşor-uşor, mai aduci şi mulţi arabi şi africani şi aşa faci un popor european. îi amesteci pe toţi într-o oală. Dar păstrarea tradiţiilor este tocmai cea care păstrează ideea de naţiune, pentru că ele sunt nucleul, sâmburele unei naţiuni.

Ovidiu IANCU

 

„Ce a fost până în 1964 a fost cumplit. Ei, atunci nu se putea o serbare şcolară fără Cazacioc, iar în loc de Moş Crăciun a venit Moş Gerilă. S-a încercat atunci introducerea unor obiceiuri sovietice. Ei, atunci se făcea cu bâta, era un dresaj cu bâta, acum se face altfel, mai frumos, şi, fără să-ţi dai seama începi să-ţi uiţi tradiţiile şi identitatea” – etnograful Dan Ravaru

 

 

Sărbătoarea Dragobetelui are o simbolistică bogată şi interesantă. Dragobetele îngemănează în esenţă sa atât începutul, cât şi sfârşitul – începutul unui nou anotimp şi al reînsufleţirii naturii, sfârşitul desfătărilor lumeşti căci începe Postul Sfânt al Paştelui. în vremuri de demult (în anumite zone chiar şi astăzi!), în această zi de mare sărbătoare, tinerii îmbrăcaţi în straie frumoase, cuvincioase obişnuiau să se strângă în păduri şi să culeagă în buchetele cele dintâi flori ale primăverii.