Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici: „Boala psihiatrică nu e o boală ca toate celelalte”

La aniversarea a 110 ani de existenţă a Institutului de Psihiatrie „Socola”, academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici a fost cel care a venit la braţ cu amintirile şi cu aprecierile făcute cu glas molcom şi sincer. În acelaşi amfiteatru unde s-a ţinut deschiderea oficială a evenimentului de la începutul lunii octombrie, academicianul a fost prezent şi în urmă cu 60 de ani, la împlinirea celor 50 de ani de existenţă a unităţii medicale, alături de prof. C.I. Parhon, neuropsihiatru, şi de Leon Ballif, medic psihiatru, personalităţi marcante în istoria medicinei ieşene. Acesta a susţinut că emoţiile pe care le resimte de fiecare dată când ajunge în mijlocul Moldovei au la bază regăsirea Iaşului ca una dintre capitalele culturale ale României. Cât priveşte Institutul „Socola”, academicianul o vede ca o şcoală de psihiatrie şi un etalon în acest domeniu.

- În cadrul manifestărilor prilejuite de împlinirea a 110 ani de la înfiinţarea Institutului de Psihiatrie „Socola” aţi afirmat că este o unitate medicală care „nu s-a pierdut în teorii”. Prin ce s-a remarcat din punct de vedere al practicii, de-a lungul anilor?
- S-a remarcat prin faptul că nu a pus accentul foarte mult pe teorie şi pentru că s-a dedicat mai mult îngrijirii bolnavilor psihici, abordând această îngrijire sub aspecte multiple. Adică, nu ne referim doar la îngrijirea spitalicească, farmacologică sau la terapia electrică, cu şocuri, insulină etc, ci observăm şi că a avut foarte mare grijă de aspectele sociale. Aici, aş reaminti de faptul că s-a preocupat în principal de recuperarea socială a bolnavilor, a celor care se pot recupera, de reintegrarea lor în societate şi de folosirea unor mijloace de corectare a comportamentului anormal prin ergoterapie şi prin anumite forme de psihoterapie. Deci, a fost un spital eminamente pragmatic, dar asta nu înseamnă ca nu a avut o componentă ştiinţifică teoretică, ci doar că au pus accentul în mod dominant pe acest lucru.

„Activitatea spitalului Socola a evoluat odată cu cea a psihiatriei, care putem afirma că a fost spectaculoasă în secolul al XX-lea”

- Ce s-a schimbat în domeniul psihiatriei, în ultima jumătate de secol?
- În primul rând, nu putem să nu remarcăm faptul că a evoluat psihiatria. Nu uitaţi că la începuturile acestui spital, practic, terapiile psihiatrice nu existau şi în decursul timpului s-a trecut de la şocurile electrice, şocurile cu insulină, la intervenţiile psihochirurgicale, s-a trecut şi de această etapă şi au apărut medicaţiile sub toate formele lor, antidepresive, stimulante, calmante, anxiolitice, care nu existau. În felul acesta, psihiatria a intrat într-o fază de terapii farmacologice extrem de bogate şi de complicate. De asemenea, ergoterapia (n.red. - terapie care utilizează activitatea în vederea readaptării bolnavilor fizic şi mental) a luat o mare amploare. La fel de mult s-au dezvoltat şi preocupările sociale, aşa că activitatea acestui spital a evoluat odată cu cea a psihiatriei, care putem afirma că a fost spectaculoasă în secolul XX.

- Dacă tot aţi reamintit de ergoterapie, cât este de importantă în evoluţia unui pacient, poate ajuta la o îndulcire a simptomelor?
- Este foarte importantă, pentru că duce la o reechilibrare a bolnavului, la o reintegrare a sa măcar în familie, dacă nu este posibil şi în societate. Adică, ajută la o corectare a asperităţilor simptomatologice şi la o disciplinare a lor.

„Psihiatria este un mod de a trăi, iar acest lucru a fost observat de profesori, încă de la începuturile psihiatriei”

- Ce aţi regăsit schimbat după cei 60 de ani de când aţi fost la „Socola”? Spuneaţi că aţi fost şi la sărbătoarea celor 50 de ani de activitate, când aţi cunoscut mari personalităţi ale medicinei…
- Da, cu dr. C.I Parhon colaboram în acea vreme la Bucureşti, chiar prima mea soţie a fost asistenta sa, aşa că am fost prezent la întreaga evoluţie a Institutului de Endocrinologie, alături de el. L-am cunoscut destul de bine. Din 1912, până în 1918, a fost director al acestui spital şi se ocupa de neuropsihiatrie, pentru că pe vremea aceea neurologia şi cu psihiatria erau făcute împreună, sub aceeaşi etichetă. A fost o perioadă în care el a reuşit să dezvolte psihiatria aceasta pragmatică şi a pus şi bazele endocrinologiei. Nu trebuie să uităm că a fost unul dintre marii endocrinologi ai lumii, care s-a axat pe studiul acesteia, dar a rămas legat emoţional de domeniul psihiatriei şi mai ales de „Socola”.

- Cum era spitalul „Socola” în acele timpuri?
- Când s-au împlinit 50 de ani de la înfiinţare, în 1955, s-a făcut o mare festivitate, la care am luat şi eu parte, şi-mi amintesc că atunci s-a inaugurat şi bustul din faţa institutului. Alături de dr. Parhon era profesorul Leon Ballif, care venea din domeniul neurologiei, însă al neurologiei engleze, care s-a axat pe problema sifilisului sistemului nervos, a combaterii lui. Era o perioadă unică şi interesantă a spitalului, multe din corpurile de clădire de acum nici nu existau. Pe lângă aspectul psihiatriei, care pe vremea aceea era foarte colorată, toţi bolnavii psihic îşi dezvoltau delirurile lor, formele lor de comportament anormal, care astăzi sunt foarte mult estompate cu medicaţia pe care o avem. Deci, în momentul de faţă, „Socola” are cu totul alt aspect, iar asta se datorează evoluţiei.

- Cât de important este ca medicii să trăiască zi de zi printre pacienţi? Cunoaşterea stărilor poate ajuta mai bine la ameliorarea bolii?
- Da, spuneam despre profesorul Petre Brânzei, care a trăit aici şi, în general, directorii spitalelor locuiau alături de bolnavi, tocmai ca sa trăiască viaţa aceasta. Ca să poată să integreze boala psihiatrică, pentru că nu e o boală ca celelalte, nu asculţi simptomele la stetoscop, ci trebuie să le înţelegi. Iar profesorii din acele vremuri reuşeau să înţeleagă acest lucru, erau profesionişti, pentru că şi-au dat seama că psihiatria nu se petrece doar în plan somatic, ci este un mod de a trăi.
A consemnat Mădălina OLARIU

Cine este academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici
Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici este medic neurolog de profesie, profesor de Neuropsihologie şi Anatomie a Sistemului Nervos, născut în 1923 la Bucureşti, într-o familie boierească. În secolul al XVII-lea, familia Bălăceanu a primit titlul de conte al Sfântului Imperiu Roman-German. Despre acest lucru, academicianul spune că acea corectitudine tipic nemţească i-a inspirat parcursul vieţii, munca şi disciplina, fiind cele care i-au caracterizat fiecare an din viaţă şi că acest aspect a imprimat asupra sa o deschidere universală către toate domeniile medicale.

De fiecare dată când are ocazia, academicianul radiografiază societatea românească, ilustrând realităţile cu care aceasta se confruntă, tratând cu o deosebită admiraţie cultura tradiţională, lucru care se reflectă şi în mândria cu care numele său este asociat locului din care îşi trage originile, comuna Stolnici, din judeţul Argeş. La cei 92 de ani, se dedică în aceeaşi măsură ca şi până acum tuturor activităţilor ştiinţifice la care este invitat, având foarte multe distincţii primite, printre care se numără şi cea de Doctor Honoris Causa a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi.