Actorul Liviu Pintileasa: „Actorii nu se plâng de muncă şi de greu”

Liviu Pintileasa este un tânăr actor ieşean ce a jucat pe numeroase scene din ţară şi din afara ei * în vârstă de 38 de ani, actorul a jucat în filme precum „De ce eu?”, „Miracolul din Tekir”, „Cele ce plutesc” şi „Hacker” * cu toate acestea, teatrul este cel mai aproape de sufletul său

Prezent la cea de-a VII-a ediţie a Festivalului „Serile Filmului Românesc” (SFR), la proiecţia „Miracolul din Tekir” (2015) care a avut loc pe 6 mai la Casa de Cultură a Studenţilor, Liviu Pintileasa a acordat un interviu cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”

 

- Descrie-te în câteva cuvinte, pentru cei care nu te ştiu ca om, ci doar ca actor.

- Mă numesc Liviu Pintileasa, m-am născut Podu Roş, în 1977, am bătut străzile Iaşului vreo 24 de ani, sunt plecat de 14 ani şi mă întorc cu drag acasă.

 

- Cum arată o zi din viaţa ta?

- Nu cred că există un şablon. Pentru mine, zilele în care nu repet înseamnă familie, iar atunci când repet înseamnă piesa, personajul sau ceea ce fac, dar nu am tabieturi şi nu am nişte linii foarte clare. Mă pliez după ce se întâmplă în acea zi: cum răsare soarele, după cât e de înnourat, după cât plouă şi iau toate lucrurile astea şi le folosesc.

 

- Ai lucrat la foarte multe proiecte de teatru şi film. Dacă ar trebui să alegi între cele două, ce ai prefera?

- Teatru. Am spus şi o repet de fiecare dată: chiar dacă mi s-au întâmplat lucruri în domeniul filmului, al reclamelor, scena rămâne prima dragoste şi îi rămân fidel.

 

-Care este proiectul tău de suflet?

- De obicei ultimul, dar sunt spectacole şi momente de filmare care au căzut mai greu peste mine. De exemplu în teatru e Richard al III-lea făcut la teatrul din Târgovişte, iar la film mi-e foarte greu să aleg. Aş pute spune că e debutul meu cu Mircea Danieluc în 2009 „Cele ce plutesc”, dar mi-e foarte drag şi filmul lui Tudor Giurgiu cu „De ce eu?”, ca să nu mai spun că scenele din „Miracolul din Tekir” îmi sunt foarte dragi. Totuşi, nu pot să aleg.

 

- Cum a început colaborarea cu Festivalul „Serile Filmului Românesc”?

- Anul trecut a fost „De ce eu?” aici, la Iaşi. Acum, venind aici simt aşa o atmosferă foarte faină şi sunt puţin invidios pe voi şi pe toată munca asta pe care o faceţi aici şi pentru tot ce se întâmplă.

 

- A face actorie în România pare un lucru greu. Care este cheia succesului actorului Liviu Pintileasa?

- Nu există o cheie. Dacă aş fi descoperit cheia asta, aş fi folosit-o de multe ori, dar uite că nu. Lucrurile se întâmplă şi se aşează de la un proiect la altul. Există proiecte pe care eu le iubesc foarte tare, pe care eu le consideram „vârfuri” şi minunate, dar care nu au avut aşa succes la public. Nu am o cheie, nu am o soluţie ca lucrurile să fie de succes.

 

- Ce este cel mai important pentru omul Liviu?

- Copilul meu.

 

- Ai vreun regret?

- Regret? Poate e unul mic, dar nici nu ştiu dacă l-aş numi regret. Îmi pare rău că nu am reuşit să mă întorc pe scena Naţionalului din Iaşi după ce am terminat facultatea. Nu am încercat, fiindcă lucrurile mi se întâmplă, iar în ultimii ani, lucrurile mi se întâmplă foarte bine. Dacă se va întâmpla, voi şterge de pe lista asta a nefericirilor mele faptul că nu am mai urcat pe scena Teatrului ăstuia pe care îl iubesc foarte tare, cu toate că am fost cu nişte spectacole în Iaşi.

- Te-ai gândit vreodată să-ţi îndeplineşti visul american?

- Nu. Cred că sunt atâtea lucruri de făcut aici, în România, şi se fac lucruri atât de frumoase aici în ţară, încât nu visez la America.

 

- De unde şi cum a venit pasiunea asta pentru actorie?

- Pasiunea a crescut, s-a plămădit ca un aluat. Eu am făcut informatică în liceu. E foarte departe de teatru, dar pentru că în şcoală şi în liceu am avut tangenţe cu partea asta artistică, adică spuneam poezii şi mai obţineam câteva puncte în plus la notă pentru că recitam poeziile foarte bine. La un moment dat, în ultimul an de liceu am văzut un anunţ la televizor cu un concurs la Şcoala Populară de Artă, iar asta m-a făcut să încerc. S-a prins imediat microbul şi s-a transformat în boala asta pe care o duc şi care este atât de frumoasă.

 

- Cum a reacţionat familia la dorinţa ta de a deveni actor?

- Ai mei nu cred că ştiau ce înseamnă meseria asta de actor. Singura replică a fost cea a tatălui, care a spus: „Măi băiatule, cum crezi tu!”, iar când am plecat din Iaşi a repetat replica. Uite că am crezut şi încă mai cred în tot ceea ce fac.

 

-Crezi că intuiţia este un lucru după care te poţi ghida în viaţă?

- Da! Cu siguranţă! De multe ori mă ghidez după instinct şi după nişte porniri care pentru început par nebuneşti, dar care apoi se transformă într-un concret foarte frumos.

 

- Ai dat vreodată greş cu instinctul?

- Da, dar nu regret.

 

-Cum a fost perioada studenţiei pentru tine?

- Perioada studenţiei a fost foarte frumoasă. Am fost o generaţie minunată şi am avut nişte profesori foarte faini – Emil Coşeriu şi Cornelia Gheorghiu, iar din generaţie, mulţi dintre colegii mei fac meseria asta şi o fac foarte bine – Marius Manole, Emilian Oprea, Dumitru Năstruşnicu, Florentina Ţilea, Cristi Popa. Era foarte frumos. Nu era o facultate normală, ci la noi era de dimineaţă până seara şi uneori până târziu în noapte. Eram tot timpul împreună la facultate, în afara facultăţii. Noi chiar eram ca o familie. Şi chiar mai suntem. Încă păstrăm legătura, mergem unii la alţii.

 

- Dacă ar fi să dai un sfat tinerilor actori, care ar fi acela?

- Mergeţi până la capăt, chiar dacă nu ştiţi unde e ăla. De multe ori, când credem că e capăt, mai este un drum lung până la el.

 

- În afară de teatru, ce alte pasiuni mai ai?

- Fac mult sport. Îmi place să joc tenis, să joc fotbal, îmi place să merg la filme, să văd teatru... Asta chiar e o pasiune: să fii actor şi să vrei să vezi spectacole de teatru. De obicei oamenii nu prea merg.

- Ce sentiment ai atunci când vezi o piesă de teatru pe care ai mai jucat-o şi tu?

- Este foarte ciudat. E plăcut să te uiţi, cu toate că nu ai cum să te vezi tu din afară, pentru că e cu totul alt produs şi oamenii sunt altfel, iar ei încearcă mereu să facă lucrurile altfel faţă de cei dinaintea lor. Mi s-a întâmplat de vreo două ori să văd piese de teatru în care eu am jucat, interpretate de alţi actori, şi-mi era foarte drag.

 

- Să ştii replicile, să ştii ce urmează...

- Oamenii te surprind şi montările de obicei sunt surprinzătoare şi îţi zici: „uite, nu m-aş fi gândit niciodată că se poate face şi aşa!”

 

- Care este cel mai greu lucru în meseria asta?

- Sunt foarte multe dificultăţi în meseria de actor, dar de multe ori pasiunea şi dragostea faţă de meserie te face să treci peste şi să o iei de la capăt a doua zi. Actorii nu se plâng de muncă şi de greu. Ei se plâng de stat degeaba şi de lipsă de proiecte. Asta e cea mai mare durere a unui actor... Să nu joace, să nu aibă ce face. Dacă e foarte greu, atunci e foarte bine.

- Ai avut perioade în care nu jucai?

- Eu fiind angajat al teatrului din Brăila, a fost o perioadă mai cenuşie care a fost independentă de voinţa noastră, a trupei, perioadă în care a trebuit să mă îndrept şi spre alte teatre şi să caut alte colaborări şi proiecte, dar acea perioadă m-a făcut să fac un pas înainte.

 

- De ce la Brăila?

- Acolo există un teatru extraordinar, este o trupă foarte faină şi au fost nişte ani în care s-au întâmplat nişte proiecte absolut minunate. Acea perioadă revine uşor-uşor şi teatrul de acolo se repune pe un făgaş de normalitate şi începe să-şi dorească foarte multe. La Brăila pentru că unul dintre colegii mei, Marius Manole, ajuns acolo prin 2002 ne-a spus „veniţi aici, pentru că aici se face teatru”. În meseria asta foarte puţini îşi doresc faimă şi recunoaştere, ci îşi doresc să facă proiecte faine. La Brăila se întâmpla asta şi încă se întâmplă.

 

- Dacă mâine ţi se spune „vino la Iaşi”, vii?

- Grea alegere! Mi s-a spus „vino la Focşani”, „vino la Târgovişte”, mi se întâmplă lucruri la Bucureşti, însă nu am un „acasă”. Sunt într-o perioadă în care eu şi familia mea nu ştim ce e ăla „acasă”. De multe ori, „acasă” e maşina care face sute de kilometri între oraşe şi între spectacole. Astăzi, „acasă” este Iaşi, mâine dimineaţă va fi la Bucureşti, iar după-amiază la Târgovişte.

A consemnat Larisa LAZĂR

Sursa fotografiilor: Facebook Liviu Pintileasa