Alpinistul Teodor Tulpan: „Orice vis poate deveni realitate!”
Dimensiune font:
Temerarul ajuns pe Everest vorbeşte despre pasiunea pentru munte şi cu l-a prins acest „microb“ de la 12 ani * „Fiecare om în viaţă are un vis mai greu sau mai uşor de realizat, un Everest al lui“, este de părere alpinistul Teodor Tulpan
Teodor Tulpan a vorbit pentru ziarul „Evenimentul Regional al Moldovei“ despre modul în care s-a pregătit pentru a ajunge pe „Acoperişul Lumii“, cum a trecut de „zona morţii“ şi cum data de 22.05.2003, ora 08:10, a intrat în istoria alpinismului românesc.
- De când a început dragostea pentru munte?
- Pasiunea pentru munte a început sau a dat primele semne pe la vârsta de 12 ani, când mergeam cu bunicul meu în munţii Cindrel (Cibinului).
- Care a fost primul vârf cucerit? La ce vârstă?
- Prima ascensiune am făcut-o pe vârful Negoiu - 2.535m, un vârf de care mă leagă multe amintiri şi pe care m-am antrenat pentru Everest fiindcă este foarte propice în perioada de iarna şi relieful este asemănător cu cel Himalayan.
- Când a încolţit ideea că ai putea ajunge într-o zi pe Acoperişul Lumii?
- Fiecare om în viaţă are un vis mai greu sau mai uşor de realizat, un Everest al lui (o familie, o facultate, o casă). Pentru mine visul a fost chiar vârful Everestul – 8848 m, cel mai înalt vârf al planetei, încă din copilărie când îmi doream să ajung acolo, dar ştiam că va fi probabil toată viaţa doar un vis. Dar, m-am motivat să realizez acest vis, am devenit alpinist, salvamontist şi-am reuşit în 2003. Pregătirea pentru orice expediţie în Himalaya presupune ani de antrenamente şi multă experienţă în munţii noştri, dar mai ales la peste 7000 m, acolo unde este “zona morţii”, de aici în sus organismul uman se degradează continuu şi foarte greu se reface, asta dacă cobori la altitudini mai joase.
- Cum ai descrie prima tură de altitudine? Ce ai simţit după prima expediţie?
- Am început în 1996 cu prima expediţie externă în PAMIR, având ca scop escaladarea vârfului Lenin 7.134 m, un vârf impresionant şi dorit de foarte mulţi alpinişti, cei drept nu foarte tehnic, dar periculos din cauza avalanşelor. Din 9 membri ai echipei, am ajuns doar 6 şi spre bucuria mea am ajuns şi eu în vârf! Sigur asta a fost scânteia, momentul hotărâtor în cariera mea de alpinist şi ambiţiile au luat amploare, dar după cum se ştie greu de realizat din motive financiare. În plus, a contat şi faptul că m-am acomodat foarte bine la altitudine mare.
- Au existat temeri în momentul în care ai fost ales să participi la expediţia românească de pe Everest? Te-ai îndoit vreun moment că nu vei reuşi să ajungi pe vârf?
-Bineînţeles că teama nu m-a ocolit pentru că în imensitatea muntelui omul este nesemnificativ şi în orice clipă neprevăzutul pedepseşte pe cei care nu respectă şi nu se conformează legilor muntelui. Ştiam ce riscuri impune această expediţie, 1 din 7 alpinişti rămâne acolo, conform statisticilor de atunci. Dar, experienţa, echipa şi echipamentul au făcut posibilă ascensiunea, chiar dacă vremea n-a fost cea mai potrivită.
- Aţi întâmpinat multe intemperii în ascensiunea voastră, pe care din ele ai resimţit-o cel mai mult?
- Vremea din anul 2003, după cum se ştie, a creat mari probleme la nivel mondial, în special în Himalaya (ningea la trei zile, vânturi foarte puternice 150-200 km/h - chiar a luat corturi cu oameni pe sus şi i-a omorât, temperaturi de –40C), clar vântul a fost provocarea supremă aici.
- Cum de ai ajuns cu 2 ore înaintea colegilor tăi pe vârf şi ce te-a impulsionat să continui de unul singur?
- Pe data de 21 Mai, în jurul orei 23:30, după ce m-am echipat cu toate hainele pe care le aveam, cu hamul, colţarii, masca şi tubul de oxigen am pornit spre vârf pe o ceaţă şi un viscol puternic, cu gândul că şerpaşii şi colegii mei mă vor întrece, întrucât mergeam mai încet, având un ritm constant şi făceam poze. Normal era să plecăm fiecare spre vârf cu 4 butelii de oxigen, dar eu plecând fără şerpaş am avut doar una, care mi s-a terminat cu circa 2 ore înainte de vârf. În momentul respectiv ceva m-a îndemnat să continui şi nu am simţit că ar fi cazul să mă întorc. Din fericire, din cele câteva butelii de pe vârf goale, am găsit una care mai avea pe care am „împrumutat-o” lăsând-o pe a mea la schimb.
- Cât este de importantă este unitatea grupului într-o expediţie montană?
- Practic, echipa dă siguranţă oricărui grup, indiferent de scopul acestuia. Apoi, fiecare din echipă e bun la ceva, ideal ar fi ca toţi să poată face aceleaşi lucruri, în cazul în care cel care face mâncare nu poate, altcineva să poată să-l înlocuiască. Oricum, pe munte nu e indicat să mergi singur, ci minim 3 persoane.
- Care a fost primul gând şi ce ai simţit când ai atins vârful?
Timp de 30 de minute cât am fost aproape de stele şi cel mai «înalt» om de pe planetă m-am gândit şi la bune şi la rele şi mi-am văzut filmul vieţii. Am făcut pozele de rigoare, m-am îmbrăţişat cu ceilalţi trei alpinişti coreeni şi m-am concentrat spre coborâre. Mi-ar fi plăcut să fiu împreună cu ceilalţi colegi din echipă pe vârf în acele momente, dar soarta a vrut altfel.
- Cum ai putea explica faptul că îţi rişti viaţa pentru doar câteva minute de stat pe vârf? Care este satisfacţia?
- Cred că lacrimile de frig, foame, dor şi nesomn spun mai mult decât cuvintele care câteodată nu îşi au rostul, iar data de 22.05.2003, ora 08:10 este o data istorică pentru alpinismul românesc atunci fiind primul român pe Everest cu foto.
- Care este cea mai importantă lecţie pe care ţi-a predat-o muntele?
- Răbdarea. Normal ar fi ca data de 22.05.2003 să fie cea mai puternică amintire din această expediţie, dar a fost mult mai puternică trăirea pe care am avut-o în timpul zborului cu parapanta de la 7.080 m la 6.400 m, fiind recordul mondial neomologat de durata - 30 de minute şi al patrulea care zbor de pe Everest.
- Care este cea mai periculoasa situaţie prin care ai trecut?
- Cel mai dificil moment al ascensiunii a fost la Second Step, cel mai greu pasaj de pe această rută. Aici un spaniol care se afla în faţa mea mi-a căzut o data pe picior, iar a doua oară pe cap; ca fapt divers avea colţari în picioare. Apoi, în timpul zborului cu parapanta am avut 2 închideri pe care cu greu le-am rezolvat, din cauza frigului extrem -20 grade
- Ce sfaturi le dai celor care vor sa îţi calce pe urme?
- Dorinţa tinerilor de-a merge pe munte şi accidentele întâlnite în activitatea mea de salvamontist m-au determinat să înfiinţez Şcoala de Munte EVEREST (www.tulpan.ro) cu etape de vară şi iarnă, în cadrul căreia formez tineri alpinişti pentru mersul pe munte, cunoaşterea echipamentului, prim-ajutor, etc.
- Trebuie să ai anumite calităţi pentru a deveni un om al muntelui?
-Bineînţeles că dacă vrei să mergi tot mai sus nu poţi fără anumite calităţi: caracterul integru este primordial pe munte indiferent de înălţimea lui, să fii om cu cei pe care-i întâlneşti, să fii pregătit fizic şi psihic, să cunoşti teoretic zona în care mergi, să nu mergi singur, să ai curajul de-a te întoarce când vremea e potrivnică, de frică sau epuizare, viaţa e mai preţioasă decât orice munte din lume. Şi totdeauna să înveţe de la profesionişti, e mult mai uşor şi plăcut.
-Everestul l-ai atins, care sunt planurile de viitor?
- În 2017 planific o nouă expediţie în Iran pe vârful Damavand – 5671 m şi promovarea României şi a valorilor acesteia în afara ţării. Avem o istorie bogată în oameni de valoare care merită mediatizaţi cât mai mult în afara ţării şi copii, tinerii au nevoie de exemple, să vadă că se poate mai mult decât statul la computer şi pe internet, natura, muntele îi aşteaptă pe fiecare cu braţele deschise. «Orice vis poate deveni realitate!» , să nu se uite asta.
A consemnat Georgiana BĂNUC
Sursa foto: Facebook Teodor Tulpan
În 1995, alpinistul pietrean Ticu Lăcătuşu a fost primul român care a ajuns pe Everest. Potrivit Wikipedia, în acel an, Lăcătuşu a înregistrat o premieră românească urcând pe „Acoperişul Lumii“ pe ruta Pasul Nord- creasta Nordică- Creasta Nord-Estică.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau