Bruno Mazzoni: „O carte trebuie să fie o rană deschisă!”

 Cunoscut deja publicului din România din prisma studiilor pe care le-a făcut cu privire la literatura autohtonă contemporană şi a traducerilor în limba italiană, Bruno Mazzoni s-a născut pe 12 decembrie1946, în Napoli, Italia. A studiat la Universitatea „Feredico II” filologia romanică, ceea ce l-a şi adus în România pentru prima dată, în urmă cu 50 de ani, pe când era student în anul II. Ulterior, în 1970, s-a întors în România, ca lector de limbă italiană, la Universitatea din Bucureşti şi conferenţiar la cea din Cluj. În acestă perioadă s-a îndrăgostit de literatura română, după cum povesteşte de fiecare dată când este întrebat de România, fiind impresionat de cozile care se creau la librării când era lansată o nouă carte. Încearcă să ducă mai departe acestă pasiune, predând limba şi literatura română la Universitatea din Pisa, unde este şi decan al Facultăţii de Limbi Străine, dar, mai ales, prin traducerile din limba română în cea italiană. De altfel, este cunoscut ca fiind cel mai important traducător pe acestă secţiune. A tradus volume create de Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana şi Max Blecher. De asemenea, Bruno Mazzoni s-a remarcat prin studiile despre Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Nichita Stănescu. Cu modestie, pasiune şi jovialitate, traducătorul italian mărturiseşte că nu s-a îndrăgostit doar de literatura română, de scriitura lui Cărtărescu, pe care o compară cu cea a lui Dante, ci şi de cultura populară, cea gastronomică şi de mănăstirile din Bucovina, pe care le numeşte oaze de reculegere, chiar şi pentru cei care nu sunt ortodocşi sau „prea creştini”.

- În 1967 Bruno Mazzoni - student în anul II a venit pentru prima dată în România. Apoi, viaţa v-a adus din nou în România, de data aceasta ca lector la Universitatea din Bucureşti şi, apoi, conferenţiar la cea din Cluj. M-am bucurat enorm să văd că atunci când vorbiţi despre ţara noastră, aduceţi în discuţie pasiunea şi raţiunea în aceeaşi măsură. Ce aţi putea să ne spuneţi despre această perioadă petrecută în România şi, implicit, despre pasiunea pentru această ţară?
- Este o poveste lungă, după cum ştiţi. Nu sunt de părere că trebuie să socotim perioada comunistă ca şi cum ar fi un întreg, un bloc ce nu are şi diferenţe între un deceniu şi altul. Am ajuns în ‘67, după cum bine aţi spus, apoi am venit ca lector la Facultatea de Filologie din Bucureşti, între ’70 şi ’72 şi, mai târziu, am fost şi conferenţiar la Universitatea din Cluj. Într-un fel, pot să spun că au fost anii cei mai buni pentru dezgheţul din România. Ce m-a marcat şi m-a determinat să mă ataşez de literatura română este diferenţa dintre ceea ce era aici şi ceea ce ştiam eu din Italia, unde literatura era ceva important, dar nu o hrană existenţială. Aici, în România, în schimb, m-a mirat enorm să văd cozile la librărie când apărea o carte de versuri de Nichita, sau Blandiana, Sorescu şi aşa mai departe. Aici, am perceput imediat că literatura nu este ceva de sovrastruttura cum spunea Marx, dar era ceva care răspundea unor cerinţe existenţiale autentice. Bineînţeles, asta a însemnat să am legătură cu scriitorii şi chiar dacă eu venisem cu pregătiri de filologie şi de lingvistică, am început să mă interesez şi de literatură, şi de autorii contemporani. Asta m-a făcut să mă ataşez atât de mult de literatura română, încât până la urmă am început să o studiez, să public studii în această direcţie şi mult mai târziu, abia după 1999, să încep să traduc din literatura română pentru publicul din Italia.
- Zilele trecute, în timpul unei întrevederi cu traducătorii din limba română spuneaţi că „dacă trăieşti 3-4 ani în mintea lui Cărtărescu, rămâi marcat pe viaţă”...
- Era o mică exagerare, probabil, dar, da, într-adevăr, scriitura lui Cărtărescu îţi deschide nişte porţi către lumi paralele, aş spune eu. Bineînţeles, ai cultura ta, dar cum spuneam, limba şi gândirea lui Cărtărescu sunt pentru mine ceva asemenea secolului al XIV-lea, în mintea lui Dante, care a conceput nişte lumi, pe care, de altfel, lumea creştină le ştia, vorbind despre Infern, Purgatoriu şi Paradis. Una este însă să ştii că aceste lumi există, iar alta este să intri pe porţile lor şi să le descrii cu amănunte, cu oamenii care suferă, cu oamenii care visează. Pe undeva, eu cred că Mircea Cărtărescu este pentru cultura română ce a fost Dante pentru noi, în Italia.
- În anul 2014, spuneaţi că a fost creat un „cap de pod” între ceea ce reprezintă literatura română şi conştiinţa publicului italian. Aţi avut un cuvânt extrem de important de spus în ridicarea acestei „construcţii”. În ce stadiu credeţi că s-a ajuns?
- Trebuie să recunosc faptul că înainte de mine nu au fost numai câţiva oameni care au lucrat şi mai bine decât mine. De pildă, Marco Cugno, care a fost rector la Universitatea din Bucureşti înainte de mine, a fost cel mai bun traducător în ultimele patru decenii, în Italia. Şi între cele două războaie mondiale a existat o legătură între cultura italiană şi cultura română, care, bineînţeles, ţinea şi de nişte conjuncturi politice, cu alte cuvinte cele două dictaturi. Ce am făcut eu se ştie deja. Am mizat pe un autor cum este Mircea Cărtărescu, cu o paletă amplă, cu o deschidere europeană şi cu o calitate de scriitură care din fericire nu se pierde în timp şi, cred eu, că nu se pierde nici în traducere. Ce s-a întâmplat în ultimii 3 ani? Sunt de părere că s-au petrecut lucruri pozitive pentru cultura română, în general. Spun asta deoarece pentru mine Cărtărescu nu e numai un nume de prieten, ci este o breşă prin care alţi autori români de proză, de poezie şi de eseistică românească au putut şi vor putea căpăta mai multe şanse pentru a fi exportate şi în alte ţări, nu numai în Italia. Pot să amintesc de pildă că anul trecut Cărtărescu a câştigat premiul Gregor von Rezzori, la Florenţa. Este un premiu foarte important pe care văduva lui von Rezzori l-a înfiinţat acum 15 ani şi care a fost luat de scriitori de mare calitate. Faptul că el a câştigat a însemnat şi pentru publicul italian un fel de creare a unui club de fani. Când s-a anunţat că Solenoidul va fi tradus în limba italiană, reacţiile nu au întârziat să apară - mai mulţi tineri au început să scrie pe Facebook despre entuziasmul cu care aşteaptă acestă carte. Putem vorbi deja de o fidelizare a publicului italian.
- Fidelizare la care aţi ajutat foarte mult. Şi aici nu vorbesc doar de opera lui Cărtărescu...
- Dacă vorbim de Cărtărescu, da, cred că am contribuit un pic. Am tradus mai multe cărţi semnate de el – două de versuri, două antologii, aproape toată proza şi acum am pe masa de lucru Soledoidul, care, după cum spuneam mai devreme, este aşteptat cu nerăbdare.
- Ştim că nu doar literatura română v-a atras, ci şi peisajele şi clădirile vechi din România. Spuneaţi la un moment dat că v-aţi îndrăgostit şi de Bucovina, pe care o vizitaţi de câte ori aveţi ocazia...
- Da, aşa este. Am fost de mai multe ori în România şi am vizitat cu drag zona Bucovinei. Mănăstirile sunt nişte oaze de reculegere, chiar dacă eu nu sunt nici ortodox, nici prea creştin, ca suflet. Chiar şi aşa, bineînţeles că există o religiozitate interioară, care acolo, în acele mănăstiri, are tot confortul să se potenţeze. În plus, sunt foarte încântat de bisericile fortificate, care reprezintă un fenomen unic în Europa de Est. În România am regăsit foarte multe trăsături care pe undeva îmi amintesc de o Italie care nu mai există, cea din secolul al XIX-lea, când cultura ţărănească era axa importantă a unei ţări. La noi s-a dus acestă cultură. Şi în ţara dumneavoastră a început să se ducă, din păcate. Pe de altă parte, pentru România, cred că turismul rural poate fi o şansă foarte mare, astfel ar fi posibil să nu se piardă cu totul ceea ce a fost patrimoniul vostru de cultură populară.
- Am vorbit până acum despre o dragoste pentru literatura română, apoi despre cea pentru Bucovina, cu mănăstirile, peisajele şi cultura sa. Acum, îmi amintesc de o altă pasiune, dacă o pot numi aşa, pentru gastronomia autohtonă – ciorba, mămăliga...
- Sunt de la Napoli, iar în Italia de Sud aproape că nu se mănâncă mămăligă nicăieri şi îmi place foarte mult gustul. La fel şi cu ciorba. În extrem de puţine cuvinte, pot spune că rămân ataşat de acest profil gastronomic pe care îl găsesc aici, la voi, chiar dacă, probabil, mâncărurile sunt un pic mai grele faţă de cele cu care suntem noi, italienii, obişnuiţi.
- Revenind la literatură, care este sfatul dumneavoastră pentru cei care sunt la primii paşi pe drumul scrisului, pentru cei care simt o atracţie nu doar pentru lectură, ci şi pentru creaţie?
- Cred că lucrul cel mai important pentru un prozator este acela că trebuie să vorbească despre lucruri adevărate. Cu alte cuvinte, sfatul meu este să scrie despre lucruri în care este implicat cu inima, cu sufletul, cu sângele şi cu întreaga sa fiinţă şi credinţă. Într-un fel, cum spunea Kafka, o carte trebuie să fie o rană deschisă. Dacă o carte este în stare să îţi producă senzaţia că s-a deschis o portiţă în sufletul tău spre ceva ce nu ştiai, spre o lume pe care nu o cunoşteai sau spre un sentiment aparte, înseamnă că este o carte bună, înseamnă că şi-a atins scopul pentru care a fost creată.
- Şi care rezistă în timp, pentru a deschide aceeaşi portiţă spre lumi deosebite şi pentru generaţiile următoare...
- Exact! O carte cu care te duci la somn şi dimineaţă te trezeşti doar cu gândul la cafea, la grijile cotidiene sau la ce trebuie să faci în ziua respectivă, înseamnă că este o carte care te ajută să adormi, dar nu este una care rămâne în sângele tău. Din păcate, sunt foarte mulţi autori şi de cărţi de succes, cele care se cumpără în mall-uri, care nu sunt cărţi ce vor rămâne, deşi editorii mizează foarte mult pe ele, deoarece o carte care are un tiraj de 10.000 de exemplare înseamnă că îţi permite să mai publici şi cărţi care se vor vinde numai în 800 de exemplare. Din păcate, oamenii care citesc cărţi slabe nu vor mai avea probabil şi tentaţia de a gusta cărţi grele. Din acest motiv, revin la ceea ce am mai spus pentru tânăra generaţie – scrieţi cu sufletul! Doar acestea sunt cărţile care rămân, cele care ating sufletul cititorului.
A consemnat Andreea IGNEA