Conf.dr. Ilie Fârte: „Tensiunea, discordia şi conflictul stimulează dorinţa de dezbatere şi de schimbare”

 Atunci când politicianul se teme de critici şi vrea să intre pe sub pielea alegătorilor nu face altceva decât să diminueze, treptat, apetitul de dezbatere al electoratului. Potrivit conf. dr. Ilie Fârte, de la Departamentul de Ştiinţe ale Comunicării şi Relaţii Publice din cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, societatea are nevoie de subiecte reale care să facă obiectul agendei publice, aşa cum „animozităţile” şi opoziţia de bună calitate „menţin sănătatea sistemului imunitar” al sistemului politic.

- În prima parte a interviului aţi afirmat că electoratul este amorţit. Cum poate fi depăşit acest fenomen înrădăcinat deja în ţara nostră?
- Electoratul poate fi scos din acestă stare de amorţeală dacă este speculat (în sens pozitiv) instinctul partinic al individului. Omul are tendinţa naturală de a intra în competiţie cu semenii lui formând grupuri, partide, alianţe sau coaliţii cu cei care îi împărtăşesc nevoile, dorinţele, valorile sau scopurile. Dacă această tendinţă naturală este bine cultivată se obţine un mediu dinamic, bazat pe tensiune socială, în care democraţia liberală chiar poate funcţiona. Alegătorii români nu mai pot fi animaţi politic pălăvrăgind despre creşterea salariilor sau scăderea impozitelor. Această retorică găunoasă i-a plictisit deja de moarte. În schimb, dacă s-ar pune pe agenda publică problema separării bisericii de stat sau problema reorganizării administrative a ţării, aţi vedea un electorat viu şi interesat.

- Pentru a avea în spaţiul public „adevărate dezbateri”, pe teme stringente pentru comunitate, este necesar ca politicianul român să fie dispus să-şi atragă şi antipatii prin abordarea unor subiecte sensibile. Are ţara nostră astfel de „exemple” politice?
- Subiectele nevralgice sunt abordate cu curaj de unii ziarişti sau lideri de opinie, însă ele sunt, în general, ignorate de politicieni. Multor intelectuali români, precum Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Cristian Tudor Popescu, nu le este teamă să stârnească antipatii prin opiniile exprimate în spaţiul public. Politicienii preferă, în schimb, să discute teme mediocre pentru a menţine electoratul într-o stare de confort psihologic, dacă nu chiar de apatie. Din păcate, presa contribuie − poate fără să vrea − la această stare de lucruri fiindcă nu dă un ecou suficient opiniilor „deranjante“. La ora actuală, s-ar părea că poţi spune orice, câtă vreme opiniile disonante sunt neutralizate prin ignorare. Spre exemplu, la o emisiune TV consacrată Zilei Naţionale, am rostit următoarea frază: „Poate România Mare e prea mare de vreme ce nu suntem în stare să legăm provinciile istorice între ele!” Voiam să provoc o discuţie pe tema precarităţii infrastructurii, printr-o formulare aparent scandaloasă. Persoanele din platou au rămas impasibile. S-a trecut imediat la următorul subiect de discuţie.
Nu trebuie să uităm că gândirea cere deseori un efort mult mai mare decât acţiunea. De aceea, preferăm să revenim la stadiul de nongândire atunci când vorbim. Astfel, atunci când auzim în jurul nostru „vor creşte salariile”, ajungem să spunem, din inerţie, „e bine şi aşa”!

- Dacă tot mi-aţi vorbit despre asumarea la nivelul politicii, daţi-mi un exemplu de politician care v-a convins de-a lungul ieşirilor sale publice.
- Este o cerinţă dificilă. În spaţiul românesc au fost doi politicieni după inima mea: Ion Raţiu şi Corneliu Coposu. De atunci, nu mi-a fost dat să întâlnesc în România un politician care să se ridice la nivelul celor doi. Totuşi, la ora aceasta, în Europa, există persoane care reuşesc să comunice în spaţiul public cu precizie şi eleganţă. Un astfel de exemplu este Emmanuel Macron. Mărturisesc că îl apreciez pe acest om politic chiar dacă nu sunt de acord cu soluţiile politice pe care le propune.
Dacă vrem să trăim într-o democraţie, trebuie să învăţăm să apreciem la omul politic felul în care face politică, chiar dacă nu împărtăşim soluţiile lui politice. Buna învăţare a regulilor democraţiei explică de ce Iuliu Maniu, în perioada interbelică, a fost profund afectat de moartea adversarului său politic, Ionel Brătianu. Amintesc că însuşi Ionel Brătianu îşi lăsa miniştrii în şedinţă de Guvern pentru a-l asculta (cu plăcere) în Parlament pe adversarul său politic, Petre P. Carp, în timpul unei interpelări la adresa Executivului pe care îl conducea. Observăm că istoria ne dă exemple de adversari politici care s-au respectat foarte mult, admirând conduita lor politică şi modul lor de a comunica, deşi nu au agreat măsurile implementate. Mi-e greu să dau alte exemple. Înclin să cred că problema fundamentală aici este lipsa curajului. Probabil, politicienilor le este foarte teamă de electorat şi optează pentru un limbaj abstract, confuz sau ambiguu, în aşa fel încât să nu poată fi criticaţi sau combătuţi. Politicianul trebuie să fie criticabil de către electorat pentru a-şi putea merita statutul de om de stat.

- Aţi adus în discuţie o serie de oameni care şi-au respectat adversarii politici şi au fost atenţi la discursul şi activitatea opoziţiei. Consideraţi că, astăzi, acest principiu mai este valabil?
- Da, însă, din păcate, nu este respectat. Mulţi politicieni pleacă de la ideea că oamenii nu îţi acordă atenţie nici măcar atunci când postezi un „piuit”pe Twitter. La ce bun să vii în faţa adversarilor politici cu un mesaj elaborat şi bine documentat dacă şansele de succes sunt practic nule? Eu cred, însă, că lucrurile ar evolua în direcţia bună dacă politicienii ar fi preocupaţi mai curând de ţinuta lor politică decât de succesul acţiunilor lor. Pentru a fi respectaţi, trebuie să fim, mai întâi, respectabili. Opoziţia trebuie să iasă în faţa guvernului şi a electoratului cu propuneri, date factuale, statistici, cu argumente pro sau contra pe anumite probleme. Procedând astfel, va deveni o voce respectată şi ascultată, dacă nu de guvernanţi, măcar de o parte a electoratului. Din păcate, astăzi se merge în Parlament cu moţiuni de cenzură găunoase, axate pe laitmotivul „Executivul a ruinat ţara”, fără a fi oferite date suficiente în acest sens. La acest stadiu a ajuns politica românească.

- Pornind de la ideea că politicienii noştri nu ştiu ce proiecte legislative semnează şi nu au răbdare să-şi asculte adversarii pentru a face opoziţie constructivă, nu cumva ajungem în situaţia în care aleşii locali şi naţionali „mimează” politica?
- S-a spus deseori despre români că au tendinţa de a maimuţări orice, inclusiv politica. Da, mulţi aleşi mimează politica propriu-zisă. Spre exemplu, activitatea parlamentară este esenţialmente o activitate de dezbatere şi legiferare. Ce constatăm? Guvernul legiferează de facto în locul parlamentului prin asumarea răspunderii sau prin ordonanţe de urgenţă, iar parlamentarii par fericiţi că au fost scutiţi de plictiseala dezbaterilor şi de responsabilitatea deciziei. Cred că aceste practici nu sunt sănătoase! În Parlament, oamenii trebuie iubească dezbaterea şi să aibă îndelungă răbdare; la o adică, trebuie să fie dispuşi să despice firul de păr în patru sau în opt. Parlamentarii trebuie să fie capabili să discute o problemă în mod argumentat, să ia în calcul toate faţetele acesteia, să cântărească toate soluţiile. Dacă am avea astfel de dezbateri, electoratul s-ar trezi la viaţă.

- Ce imagine credeţi că are România peste hotare, ţinând cont aici de demiterea Guvernului Grindeanu şi de tensiunile apărute în spaţiul public din cauza legilor justiţiei?
- Din fericire, imaginea unei ţări nu este dată de imaginea unui partid politic, a unui ministru sau a unui guvern. Consider că întâlnirile preşedintelui Klaus Iohannis cu omologii săi de peste hotare au asigurat o vizibilitate favorabilă ţării noastre. Mai mult, avem foarte mulţi români care lucrează peste hotare în companii multinaţionale cu bună reputaţie şi fac o impresie excelentă. Avem justiţia care funcţionează satisfăcător, chiar dacă nu toate lucrurile sunt la locul lor... Una peste alta, imaginea României peste hotare nu este chiar atât de proastă, poate şi fiindcă, din fericire, ea nu este unitară şi nu depinde de o singură entitate (preşedinte, guvern, parlament etc.). Dat fiind că sistemul politic de la noi este fragmentat şi eterogen, imaginea ţării apare, cum era şi firesc, în lumini şi umbre!

- Consideraţi că în acest moment există o bună comunicare între Preşedinţie, Parlament şi Guvern?
- Comunicarea dintre instituţiile publice nu trebuie să semene cu comunicarea dintre prieteni, iubiţi sau soţi. Comunicarea presupune o minimă comuniune la nivelul semnificaţiilor, însă nu este necesar (şi nici bine) ca toţi oamenii să împărtăşească exact aceleaşi semnificaţii. Democraţia liberală funcţionează satisfăcător acolo unde există un nivel optim de anticomunicare, acolo unde există tensiune şi luptă de idei, acolo unde se încearcă întărirea sau modificarea unor semnificaţii. O să vi se pară surprinzător, dar mie îmi place să văd că instituţiile publice (mai ales cele de forţă) se controlează reciproc şi se atacă reciproc. M-ar speria să văd consens la nivelul tuturor instituţiilor unei ţări. Asta ar fi o tragedie pentru cetăţenii obişnuiţi! Tensiunea, discordia şi conflictul stimulează dorinţa de dezbatere şi de schimbare. Animozităţile menţin sistemul imunitar al instituţiilor de forţă şi întăresc sănătatea sistemului politic.
A consemnat Anca BURNICHE

* * *
Ilie Fârte este conferenţiar universitar la Departamentul de Ştiinţe ale Comunicării şi Relaţii Publice, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi