Copilul meu să aibă tot ce eu nu am avut!

Psihologul Lavinia Pruteanu creionează câteva traiectorii de urmat în creşterea prichindeilor. Potrivit acesteia, părinţii trebuie să nu cadă pradă şantajului emoţional pus în scenă de cei mici, căutând astfel să stabilească un echilibru între nevoile adevărate ale copiilor şi mofturile acestora. De asemenea, specialistul în psihologie educaţională atrage atenţia asupra faptului că tinerii ar trebui să nu cadă pradă presiunilor sociale şi să decidă singuri, în funcţie de caracterul individual, dacă vor să facă un copil şi care este momentul potrivit pentru a deveni părinţi

Încearcă părinţii să ofere copiilor mai mult decât au nevoie cei mici?
Atitudinea cea mai potrivită este aceea de a satisface toate nevoile importante și reale ale copilului și identificarea unui echilibru în rezolvarea problemelor, să zicem opţionale ale acestuia. În general toate aspectele care determină părinţii în alegerea modelului de educaţie a propriului copil, îşi au sorgintea în modelul de educaţie obţinut în familia de origine, în trecutul părinţilor. Dacă părinţii au avut parte de o copilărie nu foarte fericită, sau fericită dar lipsită de multe mici plăceri (jucării, dulciuri- n.r.) atunci aceştia vor încerca să compenseze aceste lipsuri oferindu-le celor mici mai mult decât au nevoie, încercând să-şi compenseze propriile lor lipsuri. Un lucru amuzant astăzi este faptul că păpuşile, trenuleţele electrice, sau alte „smart” jucării, care în perioada copilărie aflată în Comunism nu se găseau, devin deliciul multor părinţi!

Cu ce lipsuri vin părinţii din Comunism care devin pregnante în modul în care aceştia îşi cresc proprii copii?
Principalele nevoi pe care le aveau copii de atunci (nu discutăm despre cele afective, emoţionale-n.r.), nevoi care puteau fi percepute de copii, erau în primul rând cele materiale. Jucăriile, cărţile erau obiecte după care tânjeau majoritatea prichindeilor. Cu toate acestea, stând şi analizând cele două perioade (Comunismul şi prezentul-n.r.) pot să vă spun că pe atunci se făceau mai multe cadouri în cărţi şi acestea erau mult mai preţuite de cei mici decât astăzi, când majoritatea tind să se îndrepte către cea mai fistichie păpuşă, cea mai mare și „inteligentă” maşină...eventual şi cele mai scumpe. Mai târziu, spre adolescenţă, apărea ideea de „a procura” o carte bună, care era o adevărată provocare, având în vedere că pe atunci erau pachetele de cărţi în care ţi se punea o carte bună şi patru prea puţin interesante...Ei bine, în acest context, din Comunism ne-au rămas impregnate aceste nevoi materiale. De asemenea, nu sunt de neglijat frustrările care apăreau din cauza lipsei de căldură, apă caldă, curent electric, chiar procurarea hranei, care erau trăite de o mare parte din populaţie, la acestea adăugându-se şi îngrădirea libertăţii de exprimare. În aceste condiţii, lipsa unui echilibru între copilăria părinţilor de astăzi, care avea coordonate foarte diferite și copilăria actuală a fiilor lor, conduce spre derapaje explicate prin mult întâlnita zicală să aibă ce n-am avut eu!

Trăind într-o societate în care cei mici cer din ce în ce mai mult părinţilor, fără a vorbi despre obiecte care sunt o necesitate, ci despre mici mofturi pentru a fi în trend, de la ce vârstă trebuie să aplece părinţii urechea spre dorinţele celor mici?
Cred că cerinţele copiilor, uneori destul de mari, trebuie privite ca un efect al educaţiei pe care cel mic a primit-o. Dacă părinţii aleg să satisfacă nevoile, şi nu vorbim aici despre acele aspecte care ţin de strictul necesar unei dezvoltări sănătoase, cum ar fi locuinţa, hrana, hainele, ci despre acele comportamente ale copiilor de a cere din ce în ce mai mult, se va forma o obişnuinţă a celui mic de a specula. Adulţii sunt într-o continuă comunicare cu copiii lor, încă de la naştere, înţelegându-le astfel nevoile. Nu există o vârstă anume la care cel mic ar trebui ascultat, poţi să-i oferi copilului mici plăceri pe care acesta le doreşte, însă din nou, în mod echilibrat şi făcându-l să înţeleagă, cu delicateţe și înţelepciune, că nu poate avea chiar tot ce vede la alţii, stabilindu-se astfel și o ierarhie a adevăratelor valori.

Care sunt cele mai importante valori care trebuie avute în vedere în momentul în care devenim părinţi?
Cea mai importantă valoare este indiscutabil dragostea necondiţionată dintre părinţi și copii, însă există mai multe tipuri de ataşament care pot apărea: ataşamentul sigur, ataşamentul anxios şi ataşamentul nesigur. Între părinţi şi copii este de preferat să se creeze un ataşament sigur, pentru ca cel mic să ştie și să simtă că părinţii sunt un sprijin, un pilon de susţinere până la o anumită vârstă. În cazul ataşamentului nesigur sau al celui anxios, comportamentul părintelui nu este unul constant, în unele momente acesta copleşindu-şi copilul cu prea multă grijă, urmând ca după aceea, să apară o perioadă de neglijare. Grav este că în aceste cazuri, părinţii aleg să suplinească prezenţa lor prin tot felul de cadouri, sau mici artificii care să compenseze lipsa unui timp preţios petrecut alături de cei mici. Acest timp și activităţile plăcute petrecute împreună, contribuie la conturarea unui psihic stabil al copilului care va fi să devină adult. Există şi acele cazuri în care părinţii ori sunt plecaţi în străinătate, ori sunt despărţiţi, aici existând riscul mai mare de a se naşte acel ataşament nesigur, de care adultul trebuie să fie conştient şi să lucreze cu copilul pentru a-l face să înţeleagă, pe cât posibil, ce anume a determinat lipsa unui membru al familiei. Părintele trebuie să fie prezent, pentru a-i oferi copilului tot ce are nevoie sub aspect emoţional, cognitiv! Este adevărat că fiecare părinte trebuie să îşi cunoască foarte bine copilul şi în funcţie de aceasta să-i ofere o educaţia potrivită, pentru că nu există reţete. Părintele trebuie să-şi controleze în primul rând el comportamentele şi reacţiile, pentru că, indiferent de trăirile şi frustrările cu care acesta vine din propria-i copilărie, nu poate da vina pe ce a văzut acasă o viaţă, decât în cazurile patologice. Până pe la 25 de ani putem spune că aşa am văzut acasă, după acesta vârstă însă, un rol foarte important îl are autoeducaţia. Dacă noi nu reuşim, singuri sau cu ajutorul psihologului, spre exemplu, să ne rezolvăm lipsurile sau carenţele, înseamnă că avem o problemă care se va transmite mai departe copilului.

Spre ce activităţi ar trebui să îndrepte părintele atenţia copilului şi în ce mod?
Sunt mai multe teorii cu privire la acestă temă, iar cele de dată mai recentă spun că motivaţia trebuie să fie intrinsecă, să vină de la copil și nu din exterior. Unele comportamente ale părinţilor, cum ar fi pedeapsa şi recompensa, sunt puternic blamate. Noi ne dorim un copil independent, autonom. Nu trebuie să-i spunem copilului Ia şi citeşte două ore pentru că doar aşa vei primi o maşinuţă! sau Fă mişcare, dacă vrei să îţi cumpăr un joc pe calculator! Trebuie să creăm ambientul în care copilul să ajungă să simtă singur o anumită nevoie. Dacă cel mic îşi va vedea părinţii citind, atunci şi el va urma acest model, dacă îşi vede părinţii făcând sport, se va duce şi el spre aşa ceva. Părinţii constituie în acest fel un model, nu prin condiţionare. Idealul este să scăpăm de TREBUIE în modul de comunicare cu copilul. Este adevărat că este greu de făcut o educaţiei în felul acesta şi îți trebuie o răbdare infinită, însă dacă se crează o legătură între părinte şi copil, poţi naşte în gândirea celor mici, încă de la vârste fragede, ideea de acţiuni necesare, fără a folosi neapărat un mare TREBUIE (ca de exemplu temele-n.r.).

Există un motiv pentru care ar trebui să faci un copil?
Mie personal mi se pare că unii părinţi fac copii din motive greşite. Fac un copil ca să aibă cine să-mi aducă o cană de apă la bătrâneţe, acesta este una dintre ideile pe care le combat. Dacă acel copil pleacă în Canada la studii și apoi alege să-și continue acolo existenţa, ce facem, îi oprim sau îi îngreunăm evoluţia pentru a sta cu noi sau îi facem viaţa amară că el este acolo şi eu ca părinte sunt gârbovit şi bătrân în ţară? Nu este acesta considerentul pentru care faci copii, iar dacă nu este aceasta premisa de la care porneşti când alegi să fii părinte, cred că o educaţie bună vine natural. Este adevărat că apare acel instinct de reproducere şi de perpetuare a speciei. În România încă mai există şi o presiune socială, Nu ai copii, faci umbră pământului degeaba!, însă cred că toate aceste aspecte trebuie depăşite. Faci un copil atunci când consideri că viaţa este frumoasă și merită trăită, că eşti în stare să-ţi asumi toate responsabilităţile ce decurg din rolul de părinte, că cel mic este rodul unei poveşti frumoase. De regulă, ideea de a face un copil trebuie să aibă o conotaţie pozitivă. Există ce-i drept şi indivizi pentru care a avea o familie şi un copil reprezintă succesul suprem în viaţă, iar dacă acest lucru nu se întâmplă consideră că au eşuat pe unul sau două planuri. Aici pregnantă este presiunea socială, cortegiul de rude și cunoscuţi care te întreabă dar tu Când te aşezi la casa ta? Aceşti factori însă nu ar trebui luaţi în calcul, un om echilibrat psihic va simţi, va şti singur când și dacă va face copii!

Climatul propice pentru naşterea şi dezvoltarea unui copil....
În primul rând cred că un copil trebuie să se nască într-o familie, cel mic având astfel şi modelul de mamă şi modelul de tată prezente în viaţa lui, necesare pentru dezvoltarea lui ulterioară. Dacă este totuşi vorba despre familie monoparentală, dacă nu este tatăl ca etalon, va fi bunicul sau altcineva potrivit acestui rol...dar trebuie creat un climat propice dezvoltării celui mic. Consider că trebuie spus copilului, imediat ce el începe să înţeleagă, de ce lipseşte unul dintre părinţi. Explicaţiile date unui copil este recomandat să fie pozitive, ca de exemplu mama şi tata nu s-au mai înţeles şi au hotărât să se despartă, însă atât eu cât şi tatăl tău te iubim şi-ţi vom fi alături. Odată cu înaintarea în vârstă a copilului, explicaţiile vor suferi modificări sub aspectul cantitativ și al nuanţării calitative, dar recomandabilă este evitarea descrierilor negative a partenerului absent din relaţie. Este de dorit să se găsească o cale de comunicare optimă, să se îndepărteze toate ambiţiile şi răfuielile, să existe colaborare în creşterea copilului, preocuparea principală să fie centrată pe dezvoltarea și educarea copilului și nu pe ego-urile gonflate ale părinţilor.
A consemnat Anca BURNICHE

* * *
Un lucru amuzant este că astăzi văd cum păpuşile, trenuleţele electrice, sau alte „smart” jucării care în perioada copilărie aflată în Comunism nu se găseau, devin astăzi deliciul unor părinţi
* * *
Părintele trebuie să fie prezent, pentru a-i oferi copilului tot ce are nevoie sub aspect emoţional, cognitiv!
* * *
Lavinia Maria Pruteanu este psiholog principal şi lector universitar doctor la Facultatea de Psihologie a Universităţii Petre Andrei din Iaşi