Filip Florian: „A fi foarte rău, foarte critic cu tine, e un lucru bun în scris”

Unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori români, Filip Florian s-a născut pe 16 mai 1968, la Bucureşti. Timp de nouă ani a fost jurnalist, alegând gazetăria politică, până în anul 1999, când a renunţat definitiv la presă. S-a dedicat visului pe care îl atârnase în cui pentru zece ani, după cum el însuşi spune. În 2005 şi-a făcut debutul literar pe plan naţional şi internaţional cu romanul „Degete mici”, pentru care a fost recompensat cu Premiul pentru debut al României literare, Premiul de excelenţă pentru debut în literatură al Uniunii Naţionale a Patronatului Român şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză. Un an mai târziu, a publicat, alături de fratele său, jurnalistul Matei Florian, romanul „Băiuţeii”, în patru ediţii. Cel de-al treilea roman semnat de Filip Florian este „Zilele regelui” (2008), care a fost distins cu Premiul „Manuscriptum” acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi a fost desemnat Cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan. În plus, Filip Florian se numără printre cei şapte finalişti ai cunoscutului Premiul Literar al Europei Centrale „Angelus”, ediţia 2017, al cărui rezultat va fi anunţat pe 21 octombrie. Cărţile lui Filip Florian sunt traduse şi publicate în 15 ţări.  

- Sunteţi cunoscut publicului ca jurnalist şi scriitor. V-aţi remarcat în primul rând din prisma perioadei în care aţi fost implicat în mass-media. Cum aţi ajuns să „schimbaţi macazul” şi să vă îndreptaţi spre sfera creaţiei?
- Încă de la început, trebuie să punem lucrurile în contextul de atunci. Practic, eram un puşti la Revoluţie, aveam 21 de ani, eram student, scriam nişte proze scurte, vai de capul lor. N-am păstrat niciuna dintre ele.
- Nici măcar una, ascunsă sau pierdută prin casă?
- Chiar dacă le am, nu le-aş arăta niciodată! Asta contează mai puţin, mai mult contează că visul meu era, clar, legat de literatură. Participând foarte intens, nu doar la cele câteva zile ale Revoluţie, cât mă refer la tot anul ‘90, când, după mine, în România erau de făcut zeci şi zeci de schimbări, care se împotmoliseră din faşă cu acea guvernare, cu acel preşedinte. Mi s-a părut că nu e vremea pentru literatură, ci mai degrabă jurnalismul era atunci ceea ce trebuia să fac. Pe lângă ce mergeam eu la demonstraţii, mitinguri, era forma de implicare absolută, încercarea de a lupta pentru un bine comun, al nostru, al tuturor. Am luptat cu o mare plăcere, cel puţin primii doi ani, la revista „Cuvântul”, unde era o echipă de foarte tineri scriitori, transformaţi peste noapte în jurnalişti. Această echipă şi acele experienţe au fost după mine poate una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea. Era un fel de frăţie. Te duceai la slujbă cu o bucurie fără margini, nu cum se duce omul de obicei la serviciu, acum. Ulterior, am ajuns la biroul din Bucureşti al Radio Europa Liberă, apoi, am fost corespondentul Deutsche Welle, dar, recunosc că, încet-încet, bucuria a început să se stingă, pentru că vedeam ce se întâmplă şi că practic toată implicarea mea, a noastră, era în zadar.
- Simţeaţi că nu puteţi schimba nimic?
- Da, aşa este. De fapt nu schimbai mare lucru, cred că schimbai maximum 3% - 5 % din ce ţi-ai fi dorit şi am căpătat exact cum spuneţi, un sentiment de inutilitate, de muncă în gol şi de oboseală. Se strânseseră totuşi 9 ani de asemenea fel de jurnalism, iar efectul nu era nici pe departe cel visat. Pe de altă parte, visul meu, cel literar, era pus în cui cu totul. Eu ştiam de el, fireşte, mă tot amăgeam că voi scrie în weekend, că voi scrie în vacanţă, ceea ce iarăşi nu făceam sau când făceam nu ieşea ce trebuie, pentru că era jurnalismul îţi introduce un anumit fel de limbaj în minte. Acest limbaj este acelaşi cu al literaturii, dar numai până la un punct. La un moment dat, am zis: „Ori/ori”. Ori îmi ucid visul şi renunţ la el definitiv şi continui pe drumul acesta, al jurnalismului, ori renunţ la calea aceasta şi merg cu visul meu până în pânzele albe, oricât de rău ar putea ieşi. Ceea ce am şi făcut. Am ales să îmi urmez visul. Am renunţat la presă prin ’98 – ’99, dar deja de prin ’95 – ’96 mă gândeam să fac asta. Poate nu chiar zi de zi, dar gândul devenea din ce în ce mai intens. Practic, a crescut în mine dorinţa aceasta, până când n-am mai putut să rezist, simţeam că nu mai pot să merg mai departe.
- Credeţi că dacă aţi fi ales un alt domeniu al gazetăriei, în detrimentul celei politice, aţi fi putut să vă dedicaţi într-o altă măsură visului dumneavoastră – acela de a scrie, de a fi scriitor?
- Se poate, se poate. De exemplu, fratele meu care face un soi de reportaj literar, după părerea mea, de înaltă calitate şi valoare, nu e atins de aceeaşi problemă. Una este să faci politică şi alta este ceea ce face fratele meu. (Matei Florian, alături de care Filip Florian a scris ce-a de-a doua carte, „Băiuţeii”, publicată în anul 2006 – n.r.).

- Ştiu că străbunicul dumneavoastră este Ioan Slavici, de unde probabil aţi şi moştenit pasiunea pentru condei. Cred că orice scriitor îşi doreşte într-o anumită măsură să ajungă la sufletul cititorilor. Se întâmplă asta şi în cazul dumneavoastră?

- Cu mâna pe suflet spun că nu mi-a dat niciodată prin cap să ajung la sufletul cuiva. Eu, stând cu acel vis literar zece ani suspendat cu totul, voiam să ajung, în primul rând, la sufletul meu. Recunosc, a fost o chestie foarte egoistă. Adică, pentru mine, miza acelei prime cărţi era să îmi placă mie. Am încercat pe cât posibil o dedublare. Cu alte cuvinte, unul era cel care a scris şi, după o perioadă de pauză, un altul era cel care citea şi îşi lăsa gusturile absolut libere, ca şi cum ar citi cartea unui străin, putând astfel să îşi formeze o părere corectă, lipsită de subiectivism. În momentul în care am ştiut că acea carte îmi place, ca şi cum nu ar fi a mea, ca şi cum ar fi scrisă de oricine altcineva, atunci am ştiut că am terminat primul roman aşa cum trebuie. Singura mea obsesie a fost să mă mulţumească pe mine. Cred că pentru scriitori e foarte important aşa ceva. Dacă te gândeşti la cititori, trebuie să înţelegi că fiecare e altfel, fiecăruia îi plac alte lucruri. Bunăoară, îl poţi mulţumi pe unul, dar exact cu ce l-ai mulţumit pe el să fie nemulţumirea altuia şi aşa mai departe. E o capcană uriaşă să încerci să mulţumeşti pe alţii. Pe când, dacă ai tipul acesta de autism, să-l numim, şi mergi strict pe criteriile tale, există satisfacerea pentru ceea ce ai făcut, chiar cu riscul de a nu-i mulţumi pe unii dintre cititori.
- Având format „ochiul de jurnalist”, consideraţi că aţi fost mai critic atunci când a fost vorba despre propriile lucrări?
- Poate... Da! Sunt şi acum foarte critic, lucrez foarte mult şi tai enorm când scriu. Când am cea mai mică problemă, adesea nici nu ştiu care este, dar simt că într-un paragraf ceva nu e în regulă, mă opresc şi până nu rezolv, nu pot să merg mai departe. Cred că a fi foarte rău, foarte critic cu tine, e un lucru bun în scris. Dacă ai cădea în narcisism, să te autoîndrăgosteşti de fraze pentru simplul motiv că sunt ale tale, atunci s-ar putea să ai mari rateuri.
- Apropo de acel autism în scris despre care vorbeaţi, scriitura dumneavoastră e clar că a atins sufletul multor cititori. Dovadă sunt premiile pe care le-aţi primit şi lecturile publice pe care le susţineţi. Legat de premii, aţi fost nominalizat recent printre cei şapte finalişti ai prestigiosului Premiu Literar al Europei Centrale „Angelus”, cu romanul „Zilele regelui”. Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre această nominalizare?
- M-am bucurat, bineînţeles, de ce să ascund asta? E o bucurie. Altfel, nu aş putea să spun altceva. Nu am nici mari speranţe, nici mari aşteptări. În general, sunt un om care nu se aprinde uşor. Până nu se întâmplă ceva cu adevărat, reuşesc să stau în banca mea, cuminte. Nu are rost să am cine ştie ce reacţii.
- Doar pentru că sunteţi pe lista scurtă cred că poate fi considerat un premiu...
- Este adevărat. Sigur că m-a bucurat foarte mult, pentru că sunt pe lista aceea multe ale cărţi bune.
- Am văzut mulţi tineri, elevi, studenţi, care se simt atraşi de lumea scrisului. Ce sfaturi le-aţi da?
- Asta mi se pare un lucru foarte bun, să îşi dorească să scrie. Singura mea uriaşă rugăminte este să iasă din starea aceea specifică – o oarece timiditate, prin care, din păcate, toţi tinerii trec. Şi eu am trecut prin asta. Este o vârstă când eşti nesigur şi crezi că poţi învăţa de undeva soluţii miraculoase, de a-ţi ieşi mai bine, de a reuşi mai repede, mai uşor. Lucrurile acestea nu se învaţă. După mine, marele secret al scrisului este să-ţi vezi cu ochelari de cal de gusturile tale şi de felul tău de a fi, pentru că atunci eşti tu însuţi, implicit forţa ta creşte foarte mult. Te simţi bine în pielea ta, în hainele tale, şi asta se vede în ceea ce faci, în general, şi în ceea ce scrii, în particular. E foarte greu să fii în pielea altcuiva, să încerci să faci altceva decât îţi place.
- Vă referiţi aici la ceea ce spuneaţi mai devreme - dorinţa de a-i mulţumi pe ceilalţi - versus dorinţa de a te mulţumi pe tine însuţi...
- Da! Rugămintea mea pentru cei care scriu tocmai asta este, să creadă în ei şi s-o facă fără să îi intereseze nu ştiu ce reţetă de rapidă de recunoaştere sau de a fi pe plăcut cititorilor. Recunoaşterea vine la vremea ei. Cel mai important lucru ar trebui să fie plăcerea nemaipomenită a scrisului. Trebuie să fii tu singur cu laptopul tău sau cu hârtia ta în faţă şi atât, fără grijile legate de ceea ce vor crede cei care vor citi.
- În final, ce face Filip Florian când nu scrie? Cum v-aţi descrie în câteva cuvinte?
- Sunt un om ca absolut toţi oamenii. Fără nici cea mai mică diferenţă. Nu fac nimic deosebit. Am şi eu familia mea, problemele mele. Eu îmi văd doar de obsesia mea, de plăcerea mea, asta e tot. Nu consider că fac ceva deosebit. Poate să pară deosebit pentru cineva care să zicem nu scrie, dar pe de altă parte, cineva care nu scrie, face ceva foarte deosebit în domeniul său de activitate, de interes. De exemplu, un medic excepţional face lucruri fabuloase, poate mult mai importante decât scrisul. Nimeni nu are o scală să poată măsura ce e mai important, deosebit sau minunat. Din punctul meu de vedere, eu încerc să fiu cât mai normal şi cât mai om, dacă pot spune aşa. Nu vreau să fac nimic deosebit. Nu cred că a scrie îţi aduce dreptul sau privilegiul de a avea un altfel de viaţă.
A consemnat Andreea IGNEA