Fotograful Sorin Onişor: „La sat este adevărata viaţă“

Sorin Onişor vorbeşte despre pasiunea pentru fotografie şi despre cât e de benefică este aceasta pentru sufletul omului de azi * în mai bine de un deceniu de fotografie acesta a reuşit să schimbe viziunea străinilor despre România şi să arate generaţiei tinere frumuseţea satelor româneşti * tot prin fotografie el încearcă să îi smulgă pe tineri din iureşul cotidian şi să le îndrepte paşii spre simplitate

 Sorin Onişor este unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi români. Imaginile pe care le surprinde cu satul românesc primesc apreciere internaţională. Fotograful a povestit pentru ziarul „Evenimentul Regional al Moldovei“ cum a început această călătorie a sa prin ţară cu aparatul de fotografiat alături.

Cum ai descoperit pasiunea pentru fotografie şi care au fost primii paşi în lumea fotografiei?
Începuturile mele ca fotograf s-au datorat întâmplării, un prieten foarte bun văzându-mă, acum 13 ani, deprimat şi negăsindu-mi locul pe lume mi-a pus în mână un aparat de fotografiat, un Compact care lucra doar în modul automat şi mi-a zis: «Văd ca nu eşti ok, fă ceva» şi din clipa aia s-a declanşat ceva în mine, era februarie 2003 şi m-am aruncat cu frenezie în noua direcţie, pasiunea, apoi meseria mi s-a potrivit ca o mănuşă, după o lună de zile îmi cumpăram un DSRL, un aparat pe film la vremea aceea, a fost un Zenit, un aparat rusesc, după încă 2 luni de zile nu am fost mulţumit şi mi-am mai luat un DSRL, şi aşa încet, încet a început povestea care m-a schimbat cu totul, a trebuit să renunţ şi la cariera mea de profesor şi m-am dedicat doar acestui lucru, fotografiei din satul românesc şi asta o să fac probabil câte zile oi mai avea şi câte zile o să mai aibă şi satul românesc.

Ce reprezintă fotografia pentru tine?
Fotografia pentru mine la început a fost o pasiune, dar încet, încet a devenit şi o meserie pentru că doar asta fac şi mai mult decât o meserie după ce am văzut că impactul fotografiilor este foarte mare şi au reuşit să trezească în sufletul oamenilor atâtea lucruri frumoase. Acum din nou pot spune că pe lângă stil de viaţă, este şi o datorie pe care o am faţă de ţara asta a noastră şi mai ales faţă de satele şi frumuseţile naturale pe care le are.

Tu eşti bănăţean, ce te-a adus pe plaiurile Moldovei şi ce te-a determinat să te stabileşti aici?
M-am născut la Timişoara, am crescut acolo, am fost şi profesor 10 ani într-un sat de lângă Timişoara pentru că nu vroiam la oraş, apoi am început să colind ţara în căutare de sate şi alte sate, şi încet, încet, am ajuns în zona Transilvaniei, apoi în Maramureş, Oltenia, ţin minte aceşti paşi de-a lungul uceniciei mele în fotografie apoi am fost cooptat de către Televiziunea Naţională într-un proiect legat de Delta Dunării unde am lucrat mulţi ani. Ultima zonă în care şi ultimul mare oraş al ţării în care am ajuns, cu toate că am umblat mult şi înainte de a fi fotograf plăcându-mi foarte mult munţii şi fiind profesor de istorie-geografie. Ultimul mare oraş în care am ajuns în ţara a fost Iaşiul, nu-l văzusem niciodată, am ajuns acum 6 ani de zile invitat Facultatea de Arhitectură să ţin un workshop cu studenţii de acolo. Am ajuns prima oară atunci, în mai 2010, s-a întâmplat să îmi placă foarte mult oraşul în sine, oamenii, care locuiesc aici, workshop-ul a fost dedicat satelor şi am umblat foarte mult cu studenţii prin satele din jur şi mi-a plăcut foarte mult relieful şi habitatul rural din zona, sunt case foarte multe de chirpici, colorate în culori vii, atât exteriorul, cât şi interiorul şi pot spune că m-am îndrăgostit foarte uşor de Iaşi, de satele din această zonă. Apoi soarta a făcut să îmi întâlnesc viitoarea nevastă care, bucovineancă fiind, şi-a făcut studiile în Iaşi şi lucra deja în Iaşi de câţiva ani, am găsit-o pe ea şi ne-am îndrăgostit şi eu aveam în maşină toate bagajele şi n-am mai plecat, a fost mai uşor să rămân eu aici decât să vină ea în partea cealaltă.

Care este principalul mesaj pe care doreşti să îl transmiţi prin fotografiile tale?
Nu este un singur mesaj. Până la urmă s-a vădit ca sunt mai multe mesaje şi cu ele poţi să împuşti mai multi iepuri, făcând chestia asta. În primul rând demersul meu este în direcţia promovării României, o ţară atât de frumoasă, probabil cea mai frumoasă ţară din Europa, cea mai complexă ţară, atât din punctul de vedere al reliefului, pe lângă armonia formelor de relief şi a acestei perle Delta Dunării, avem toate anotimpurile. Avem încă sate cum nu mai au ţările dezvoltate. Nu zic eu cu infatuare, dar cred că e cea mai frumoasă ţară din Europa şi era văzută foarte rău de către străini, chiar şi de românii, românilor le era ruşine că sunt din România. Aşa că prima ţintă şi preocupare a mea a fost să promovez România, în ziua de azi este foarte uşor să promovezi ceva, să spui ceva, cu ajutorul imaginii şi datorită internetului. Aşa încet în vreo 10-11 ani de când sunt foarte activ pe internet am reuşit să schimb imaginea României în lume datorită imaginilor frumoase pe care le-am surprins şi le-am împărtăşit mai departe, iar feedback-ul primit a fost în acest sens pozitiv, am oameni care vin din toate colţurile lumii să vadă România. Cel mai elocvent exemplu este o bătrână, din Chile, care a venit prima oară la un workshop particular acum 3 ani şi văzând cât de frumoasă e România s-a întors în Chile a mai stat cât a mai stat, a vândut tot de acolo şi s-a mutat definitiv aici. Sunt oameni care descoperind România vor să îşi petreacă restul vieţii aici.
Un alt scop a fost cel umanitar, pentru că umblând prin sate am descoperit foarte mulţi oameni sărmani, oameni frumoşi, copii isteţi care nu au posibilităţi. Am reuşit să strâng fonduri, să strâng diverse ajutoare, pe care le-am redirecţionat înspre aceşti oameni, de la haine, lemne de foc, maşini de spălat, frigidere, te miri ce, până la sume de bani ca să pot să plătesc naveta unor copii la liceele din oraşe, aşa că partea asta umanitară a fost foarte importantă.
Pe locul al treilea, dar nu cel din urmă este educaţia tinerelor generaţii prin aceste workshopuri de fotografie pe care le organizez. De 7 ani de zile organizez o medie de 2 tabere de fotografie în diverse zone ale ţării unde vin foarte mulţi oameni, am avut tineri de la 9 ani trimişi de părinţi ca să vadă ce-i cu pasiunea asta şi să-i îndrepte spre o asta, până la oameni de 60-70 de ani. Aşadar, a treia direcţie este educarea acestor oameni, apropierea lor de natură, de satul românesc, de oamenii simplii. Uite ce lucruri frumoase poţi să faci doar prin intermediul imaginilor. Poţi promova o ţară atât de frumoasă, poţi ajuta oamenii din satele şi cătunele uitate şi izolate de lume şi poţi educa tânăra generaţie care nu mai are repere, tinerii din oraşe sunt, putem spune chiar, îndobitociţi de ce e nociv pe internet, de mall-uri, de jocuri pe calculator, de anturaje proaste aşa că uite ce menire frumoasă poate avea un fotograf al satului românesc.

De unde atracţia către sat, către rural?
Ce poate să îţi placă a un oraş? În primul rând este vorba de spiritul nostru, de ochii noştri, de nasul nostru, mirosuri, ce miroşi, ce vezi, ce respiri.
Dar tinerii de azi sunt impulsionaţi de dorinţa de a ajunge la oraş, sau într-un oraş mai mare...
Creierele lor sunt spălate de media, de televiziune, de internet, societatea de azi este o societate consumeristă, nu poţi să consumi la sat, pentru că acolo ai găina în ogradă, ai porcul, ai cârnaţul în cămară, ai zacusca, ai ouă, ai vaca în grajd cu lapte. Societatea de azi încurajează consumul, să producă profit, societăţile arhaice rurale nu sunt benefice pentru societatea capitalist imperialistă care are supraproducţie şi are nevoie de profit. Profitul se obţine aici, în malluri, în supermarketuri unde oamenii îngrămădiţi în cuştile de beton trebuie să meargă să consume, trebuie să fie drogaţi cu ideea că au nevoie să îşi cumpere un laptop nou, un telefon nou, trebuie să îşi ia o maşină, trebuie să îşi facă credite ca să îşi cumpere apartament, adică o altă cuşcă de beton pe care o plătesc 30 de ani, şi nu sunt îndemnaţi să meargă la ţară. Nici televiziunile, nici internetul, nu mai îndeamnă tinerii să meargă la ţară, o parte din ei, pentru că nu toţi sunt făcuţi pentru oraş, nu sunt făcuţi intelectual sau fizic pentru că nu sunt nici atâtea locuri de muncă. Dintotdeauna societatea a fost împărţită şi încă în România jumătate din populaţie trăieşte la sat, în ultimii 20 de ani locurile de muncă au scăzut pentru că s-au închis fabricile acelea mari care absorbeau o parte din forţa de muncă, nu mai există locuri de muncă la oraş, atât de multe. Pe de altă parte au rămas câmpurile nelucrate, la ţară pentru că bătrânii nu mai pot să lucreze şi tineri nu mai sunt. Deci nu este pentru toată lumea oraşul, o parte pot să stea la oraş, iar o parte ar trebui să se întoarcă să muncească acolo. Există teatru, există muzee, există operă, dar aici poţi să vii dintr-o căsuţă liniştită de la marginea unui sat de unde să faci ce trebuieşte poţi să vii atunci când vrei, să te plimbi, să vezi o piesă de teatru şi aşa mai departe. Dar dacă stai în oraş nu prea ai foarte multe opţiuni, oraşul este îngrămădit, e închis, e ciment, maşini, singurele locuri spaţioase şi largi sunt mall-urile unde oamenii când merg totul sclipeşte şi copii văd îngheţată, happy meal, joacă, trambulină, carusel, şi toate foarte scumpe pentru că pensia unei bătrâne de la ţară este de 300 de lei, cu aceşti bani dacă ai un copil şi vii 5 zile în mall se cam duc. Societatea încurajează consumerismul, încurajează deci dezvoltarea oraşelor, aşa că nu are ce să îmi placă în oraş. Pe de altă parte îmi place foarte mult la sat, la sat ai linişte, ai aer curat, oameni faini, ospitalieri, cei cu care merg la workshop-uri ştiu, merg într-un sat şi intru la o familie simplă, iar în 10-20 de minute suntem prieteni la cataramă, oamenii îşi scot din cămara ce au ei mai bun, ţi le pun în faţă chiar dacă suntem 15 oameni cu aparate de fotografiat la piept care fotografiem prin curte. Cum se pot compara toate astea cu o viaţă în oraş gândindu-ne că doar te plimbi în oraş până seara când oboseşti şi mergi acasă darămite să mai şi munceşti şi unde totul este gri şi fiecare zi e la fel. Ai 22 de zile de concediu pe care le iroseşti fără să îţi dai seama, după aia restul de 300 şi ceva de zile în acelaşi fel, la muncă, acasă.

Tot umblând prin satele României ai întâlnit, mulţi oameni cu foarte multe poveşti, există una care îţi face plăcere în mode deosebit să o spui?
Sunt multe poveşti care m–au impresionat, a umblat prin atât de multe locuri şi am întâlnit atât de mulţi oameni şi s-au strâns atât de multe poveşti încât spun de foarte multă vreme că sunt mai mulţi oameni şi mai multe poveşti care merită să fie spuse şi mai multe locuri sau sate care sunt la fel de frumoase. Poveşti ar fi multe, inclusiv povestea mea şi a bunicii mele care s-a stins acum în decembrie, primele fotografii cunoscute şi premiate au fost cu ea în podul casei de acolo din Banat, apoi bunicii soţiei mele, bunicul s-a stins şi el acum un an şi jumătate, poveşti frumoase despre oameni frumoşi cu o viaţă lungă de aproape 90 de ani. Delta Dunării unde preferatul meu este acel pescar bătrân Artiom, deda Artiom, sau bunicul Artiom pe care noi l-am supranumit Patriarhul Deltei, oameni pe care îi asemăn unor Sfinţi, datorită vârstei, datorită curăţeniei pe care au avut-o întreaga viaţă, oameni care nu s-au certat niciodată cu nimeni, n-au fumat, n-au băut, lucruri mai puţin de înţeles de către oamenii moderni. Cum un om la 90 de ani să nu se fi certat niciodată cu nimeni? Şi asta spun vecinii, nici cu soţia, nici cu vecinii, pentru că acolo alte erau regulile, principiile, reperele, normele de viaţă, în satele acestea izolate unde civilizaţia noastră minunată pătrunde acum şi strică. Acolo existau reguli simple, în primul rând era omenia, erau oamenii credincioşi dar în sensul bun al cuvântului, nu ca acum habotnici sau făţarnici, credeau totul din suflet şi nu voiau să facă rău nimănui, îşi împărţeau pâinea cu cei din jur, îşi iubeau aproapele în sensul bun şi simplu, se ajutau la muncă. Acestea sunt adevăratele poveşti.

Care este cel mai de preţ sfat pe care îl dai participanţilor la workshop-uri?
Să facă bine, acolo nu se învaţă doar fotografie, sunt tot felul de teorii, îi învăţ o grămadă de lucruri, povestim despre omenie, despre cultură, despre artă, despre istorie, despre geografie şi pe lângă asta facem fotografii, dar îmi place tot timpul să leg fotografia de aspectele astea umane, să nu o rupem de context, să nu devină o artă elitistă cum a fost mult timp fotografia, fotografia conceptuală, fotografia abstractă, era adresată oamenilor din societatea mai înaltă, mai şcolita. Ce fac eu, fotografia pe care o fac eu, mulţi o consideră comercială, în sensul că e adresată unui public foarte, foarte larg.
A consemnat Georgiana BĂNUC

Care sunt cele mai mari satisfacţii pe care ţi le aduce fotografia?
Dacă este însăşi viaţa mea fotografia ... îţi dai seama că mă bucur foarte mult când fac fotografii. Satisfacţiile sunt mari din clipa în care ştiu că sunt pe deal, la începutul lumii şi al universului, satisfacţia când o fotografie frumoasă o împart cu alţii, o împărtăşesc şi bucur alţi oameni, satisfacţia când duci o poză unei bătrâne pe care am fotografiat-o cu câteva zile înainte, satisfacţia că văd oameni mulţumiţi că îi ajut, sau că duc oameni din oraş să vadă cât e de frumos la ţară şi după aceea mulţumesc şi revin, sau merg singuri tot mai des înspre sat înspre natură, satisfacţia că pot trăi până la urmă în această lume aproape perversă din punct de vedere material, ca e destul de greu să trăieşti şi să poţi rezista făcând fotografie de felul acesta.

Sursa FOTO- Facebook Sorin Onişor