Interviu în aşteptarea lui Moş Crăciun

Alexia Urtoi are aproape 12 ani şi o experienţă profesională invers proporţională cu vârsta sa. Este, mai presus de toate, elevă – dar este şi un artist desăvârşit. Urmează cursuri de canto, de pian şi band, de percuţie, de mişcare scenică, de actorie şi dicţie. Are numeroase premii la nivel naţional, dar nu-i sunt străine nici competiţiile din Italia, Malta sau Statele Unite ale Americii. De la toate se întoarce cu tolba plină de trofee, medalii şi aprecieri. Crede cu tot sufletul în Moş Crăciun, iar perioada aceasta din an, deşi obositoare, este una dintre preferatele ei.

Suntem în luna cadourilor, a bucuriei, a naşterii de Prunc Sfânt. O lună a celor care nu uită să-şi păstreze în suflet un dram din inocenţa copilăriei. Cu atât mai mult, decembrie este o lună a copiilor.

- Este foarte greu să selectezi oamenii cu care să faci un interviu. De ce crezi că acum te-am ales pe tine, un copil?
- Copiii sunt mai dezgheţaţi decât oamenii mari. Sunt mai sinceri, mai vorbăreţi, mai optimişti. Au poveşti interesante de spus şi le spun exact aşa, cum le trăiesc. Probabil că de aceea aţi vrut să staţi de vorbă cu mine.

- Ai o vârstă fragedă şi experienţă – cât n-au nici mulţi dintre oamenii mari. De când cânţi?
- De cântat aşa, prin casă, cânt de la doi ani. Mă învăţa bunica diverse melodii. Apoi, am continuat la grădiniţă. Îmi amintesc şi acum primul cântec pe care l-am cântat pe scenă, unul de muzică populară, Bundiţa. Profesoara mea de educaţie muzicală de la grădiniţă a observat că am potenţial. La vârsta aceea, eram prea mică să fac faţă la Palatul Copiilor dar, la şapte ani m-am înscris acolo şi uite aşa s-a născut povestea asta, cu muzica. Deci, cu adevărat, cânt de la şapte ani. Muzica este o parte din mine. Întotdeauna, când mă duc la repetiţii, mă duc cu plăcere. Vreau să învăţ piese noi, repet la infinit dacă nu îmi iese ceva. Este un lucru care îmi ocupă mult timp, dar fac totul cu pasiune.

- Ai făcut şi modeling, şi dans sportiv, şi teatru, cânţi cu vocea, dar şi la tobe şi la pian. La şcoală cum te descurci?
- În acest an am intrat la Colegiul Naţional, în clasa a V-a. Deci, este un pic mai greu şi, până mă adaptez, durează ceva timp. Deocamdată este bine la şcoală. În afară de matematică, am reuşit să am, până acum, numai note de 10. Dar, sunt încă foarte emoţionată când mă ascultă sau avem teste. Pentru că avem lecţii foarte grele şi pentru că, pe lângă muzică şi şcoală nu prea mai am timp liber. Este şi trecerea asta, de la învăţător, la diriginte şi profesori. Dar, presupun că totul va merge din bine, în mai bine.

- Ce spun colegii tăi? Conştientizează că au o vedetă în clasă?
- Nu mă tratează nimeni ca pe o vedetă. Suntem toţi prieteni, de la egal la egal. Nu ne diferenţiem prin talente. Este, într-adevăr, o tabără între fete şi băieţi, dar asta e altceva. Când ne contrazicem, ne contrazicem toţi cu toţi, când ne înţelegem bine, ne înţelegem toţi.

- Dar, tu ai momente în care să te crezi vedetă?
- Vedetă înseamnă un om cu mulţi ani în spate şi cu o experienţă uriaşă. Eu, deocamdată, mai am mult de străbătut până la acel nivel. Dar, nici atunci nu cred că mi-ar plăcea să mă dau vedetă – în sensul în care înţelegem noi, în general, cuvântul ăsta. Un om, cu cât este mai mare şi mai talentat, cu atât trebuie să fie mai simplu şi mai modest.

- Te recunoaşte lumea pe stradă?
- Se mai întâmplă. Însă, mai des era în anii trecuţi, după ce am participat la o competiţie televizată. Atunci, mai mereu se nimerea ca un om mare sau un copil, trecând pe lângă mine, pe stradă, să spună: Uite, ea este fetiţa de la Românii au talent!

- Ce a însemnat pentru tine experienţa aceea?
- Atunci, aproape cu doi ani în urmă, nu am realizat importanţa momentului. Dar, cu siguranţă, mi-a plăcut foarte mult! Nu uit nici acum emoţiile alea, de dinainte de a intra pe scenă! Am avut emoţii şi pentru că i-am văzut în realitate pe Smiley şi pe Pavel Bartoş! A fost o experienţă chiar foarte tare!

- Ai participat la multe concursuri în ţară, dar şi în străinătate. Care este diferenţa dintre un concurs din România şi unul internaţional?
- În Statele Unite, în Italia, în Malta, pe unde am participat eu, competiţiile au fost mult mai mari, faţă de cele din România. În plus, sistemul de jurizare este, întotdeauna, mult mai bine pus la punct. Noi, deocamdată, suntem la un alt nivel. Din păcate, mai jos. Sper că, în anii ce vor veni, ne vom corecta.

- La festivalul din Malta ai luat trofeul, în Italia, la San Remo, locul I. Povesteşte-mi despre participarea ta la concursul de la Campionatul Mondial al Artelor, de la Hollywood.
- Juniorii erau de la 6, până la 15 ani. Pe atunci, eu abia aveam 10 ani. În concurs erau foarte mulţi copii buni şi mai mari decât mine. La 10 ani este mai greu să dobori nişte voci de 14 sau de 15 ani. Dar, din punctul meu de vedere m-am prezentat onorabil – deşi, întotdeauna este loc de mai bine.

- Financiar, în afară de familie, te mai ajută cineva?
- Nu am un sponsor sau ceva de genul. Doar părinţii mă susţin.

- Dar autorităţile locale sau naţionale?
- Prefer să nu mă bag în lucrurile astea, care nu depind de mine... Mă simt norocoasă că am un talent şi că am părinţi care mă pot sprijini. Însă, sunt conştientă că alţi copii n-au norocul meu şi îmi pare rău pentru ei. Cineva ar trebui să înţeleagă că părinţii nu pot face chiar orice, în ciuda tuturor sacrificiilor din lume...

- Tu ai reuşit să ai şi o trupă.
- Da, trupa se numeşte Big Boys şi este compusă din Marius – la tobe, Ştefan – chitară bas, Cristi – chitară şi Răzvan – pian şi vioară. Băieţii sunt mult mai mari, au 14, 16 şi chiar 18 ani dar, în ciuda diferenţelor de vârstă, ne înţelegem foarte bine. Este distractiv să ai o trupă. Mai ales că ne unesc pasiuni comune. În plus, este şi avantajul repetiţiilor şi al concertelor live.

- În afară de muzică, ce îţi mai place să faci?
- Îmi place foarte mult să pictez. De exemplu, acum la şcoală am început să fac tablouri pe pânză. Îmi place foarte mult şi să alerg. La educaţie fizică sunt printre primele şi întrec chiar foarte mulţi băieţi la alergat. În plus, de la începutul anului sunt în echipa de mini-baschet a Colegiului Naţional.

- Temele îţi plac?
- (Zâmbeşte). Recunosc, mă cam doare încheietura mâinii. Temele toate îmi iau cam patru, cinci ore pe zi. Dar, îmi plac, pentru că le fac cu sonorul dat la maxim la televizor, pe U TV. Când mi-e mai greu şi se întâmplă să fie câte o piesă care îmi place mult las totul, mă ridic de pe scaun şi dansez. Apoi, mă întorc la birou cu bateriile reîncărcate.

Care sunt cântăreţii preferaţi?
De la noi îmi place foarte mult de Elena Gheorghe. Îmi place şi noua melodie scoasă de Grasul XXL cu Ami. Din afară, îmi plac Selena Gomez, de Demi Lovato. Modelele mele sunt apropiate de vârsta mea, abia trecute de adolescenţă.

- Muzica părinţilor noştri o ştii? Îţi place?
- Da, sunt piese mai vechi şi foarte frumoase, din anii 60-70. Au un sound aparte. Pe alea vechi, eu le numesc de feeling. Sensibilizează omul. Când le asculţi, scapi de orice grijă şi te linişteşti. Ele vor rezista în timp, în detrimentul comercialului.

- Pregăteşti o piesă care să reziste în timp?
- Da, sper! Voi lansa în curând piesa Butterfys, compusă de Cătălin Dascălu. Este o melodie care îmi place foarte mult şi care caracterizează vârsta şi emoţiile celor de seama mea.

- Te referi la fluturaşi în burtică. Ai ajuns şi tu să-i simţi?
- Încă n-am ajuns în stadiul acela şi sper să nu ajung prea curând. Deocamdată, sunt în grupul fetelor şi încă mai copilăresc. La cântat mă înţeleg bine cu băieţii, dragostea o las pe mai încolo.

- Ai însă, dragoste de semeni şi mereu te implici în serbări cu scop caritabil. De ce?
- Pentru că bine să ajuţi alţi oameni. Te simţi altfel. Este minunat să donezi, să oferi din timpul tău. Cred că, până la urmă, fiecare om ar trebui să facă acest lucru măcar o dată în viaţă. Ajuţi pe cel de lângă tine, dar te simţi şi tu bine.

- Vine Moşul?
- Da, cred că anul ăsta am să-l sparg de bani! (râde) Toţi copii spun că părinţii sunt Moş Crăciun, dar la mine este o chestie foarte interesantă. Anul trecut, de exemplu, toată familia mea era sus, la etaj. La un moment dat, de jos am simţit un miros puternic de brad. M-am dus să mă uit şi am văzut sub brad cadourile. Globurile se mişcau şi erau aprinse luminiţele din brad, deşi noi le stinseserăm, pentru că voiam să ne culcăm. A fost foarte amuzant, că-mi era şi frică să cobor! Anul trecut n-am mai apucat să-i scriu scrisoare şi, totuşi, mi-a adus ce mi-am dorit, un telescop. Anul ăsta i-am cerut un iPhone şi un iPad. Dacă îmi îndeplineşte măcar o dorinţă din două, mă declar mulţumită.

- Ce îţi doreşti de la noul an şi ce le doreşti celorlalţi copii şi oameni mari?
- Doresc sănătate, că sănătatea este mai bună decât toate. Doresc tuturor să fie fericiţi lângă familie, să fie mereu bucuroşi şi să preţuiască fiecare moment din viaţă, pentru că fiecare moment este unic!

(a consemnat Anda Pintilie)

Despre prietenie
„Peste tot, acasă şi la festivaluri, am prieteni. Acum, în finală la X Factor a intrat Mădălina Lefter şi sunt foarte bucuroasă pentru ea. La fel, la Next Star a câştigat Raluca Ursu, una dintre prietenele mele. Avem, uneori, mici invidii, că aşa este în firea omului, dar prietenia este mai mare decât invidia şi rămâne mereu pe primul loc” - Alexia

****

Alexia Urtoi a fost singura participantă din România care, la doar 10 ani, a reuşit să facă senzaţie pe scena de la Hollywood. Deşi a concurat alături de alţi 4.000 de oameni din peste 40 de ţări, ea a reuşit să iasă în evidenţă. A câştigat două medalii de aur şi patru medalii de argint – pentru secţiunea ei de vârstă, dar şi două titluri de Champion of the World Division Winner – clasându-se deasupra tuturor juniorilor. Medaliile de aur şi titlul de Campion al Lumii au fost luate la probele cele mai grele, vocal plus acompaniament.