Primul ieşean cu expoziţie de fotografie la New York

Marius Niculae Florescu este primul ieşean care va avea, în august, o expoziţie de fotografie la New York, în Statele Unite ale Americii * la 36 de ani, omul care trăieşte pentru această artă a avut, în urmă cu şase ani, o experienţă similară, la Luvru * atunci, una dintre fotografiile sale a fost cumpărată de faimoşii actori Angelina Jolie şi Brad Pitt * abandonat la naştere de către părinţii pe care nu i-a cunoscut niciodată, Marius Florescu îşi aminteşte cu amar de copilărie şi teroarea trăită la orfelinat * are multe proiecte puse pe hârtie, însă nu a primit niciodată recunoaşterea şi sprijinul autorităţilor locale

- Marius, ai călătorit în ţară şi în străinătate, purtat de pasiunea ta pentru fotografie. Când ai descoperit că asta este ceea ce vrei să faci?

- Am primit un aparat foto la vârsta de opt ani, de la un grup de străini venit pentru prima dată din Franţa, la orfelinat. Era un aparat de unică folosinţă marca Kodak Fun Saver. A fost, poate, primul cadou pe care l-am primit de la oameni pe care nu îi ştiam. Cu acel aparat foto am realizat primele imagini, portrete, peisaje, aşa s-a format pasiunea. Apoi, la liceu, am primit alt aparat foto, de data asta un Konica Minolta, un aparat foarte bun la vremea aceea. În timpul facultăţii am avut primele expoziţii la Iaşi, câteva la Palatul Culturii.

- În 2010 ai avut prima expoziţie peste hotarele ţării, la Luvru. Cum a fost această experienţă?

- Aşa este, în august 2010 am avut prima expoziţie la Luvru. Ca tematică, am avut culorile vieţii. Un număr de 25 de lucrări expuse. Familia Pitt se aflase în vizită la acest muzeu, a cumpărat o fotografie cu chipul unui copil. Eu eram în altă parte a muzeului atunci, nu i-am văzut. Am aflat de această achiziţie din presă, nici nu am ştiut până atunci. Costurile fotografiilor erau modeste, însă ei au plătit cel mai mult, 400 de euro. Tot în acel an, în noiembrie, am avut o expoziţie la Parlamentul European, pe tema tăcerii.

- Ce realizări urmează anul acesta? Înţelegem că va fi o expoziţie la New York…

- Anul acesta voi participa într-un proiect internaţional foto, începând de la Piatra Neamţ, acolo unde voi primi şi titlul de cetăţean de onoare. Este singurul oraș care a recunoscut realizarea de la Luvru. Asta se va întâmpla la sfârşitul lunii iunie. Cu această ocazie, voi deschide şi o expoziţie foto, cu care voi merge în Cluj şi Bucureşti, apoi la New York. Pentru început, am obţinut viza de turist. Va fi o recunoaştere a locurilor şi nu ar fi rău dacă se ivesc alte portiţe.

- Există şi alte proiecte pe care le pregăteşti?

- Aş face mult mai multe, însă nu se poate fără sponsorizări. Există prea mult orgoliu, invidie, un amestec de răutate. Uneori vreau să fac o expoziţie, dar nu am bani nici să scot fotografiile. Mulţi bani merg pe medicamente, pentru că sufăr de maladia Wilson, boală incurabilă. Dacă ar exista sprijin financiar, unul dintre proiecte ar fi transpunerea oraşului Iaşi şi valorificarea lui prin fotografie, din altă perspectivă. Trebuie subliniată esenţa frumosului acestui oraş, dar trebuie lucrat însă la mentalitate. Atât a celui care face fotografia, dar mai mult la mentalitatea celui care o priveşte. Fotografia transmite un mesaj care trebuie perceput, are o logică.

- Cât de mult trebuie modificată o fotografie pentru rezultatul final?

- Depinde, poate fi o manipulare a imaginii. Dacă fotograful nu este mulţumit de imaginea pe care o scoate un display, se poate ajusta, dar trebuie păstrat subiectul.

- Se poate trăi din fotografie în România?

- Cam mici şanse. Trebuie să ai o balanţă. Pentru început, poţi păşi timid, dar nu poţi avea mari aşteptări. Aşa-zişii fotografi au împânzit internetul. Dar câţi dintre ei au această pasiune, această latură a sensibilităţii, a frumosului?

- Ce anume cauţi la o fotografie şi cât de departe ai mers pentru realizarea ei?

- În primul rând, orice detaliu, orice imagine, trebuie să fie ceva de moment. Caut mereu ceva nou, să aduc subiectul din spate în faţă. Am început fotografia la Iaşi, am mers în Sibiu, Maramureş, Rădăuţi. Zona Bucovinei este spectaculoasă şi trebuie exploatată, sunt multe puncte turistice unde se pot face fotografii reuşite.

- Ce ţi-a atras atenţia în aceste locuri?

- Cel mai mult tradiţiile şi valorile lor, peisajele, prezenţa acelor personaje care ajustează şi scot în evidenţă autenticitatea locului. Acei săteni care lucrează la câmp, cu haine tradiţionale şi obiceiurile lor.

- Cum ai fost privit în călătoriile tale prin ţară?

- Depinde. La Cluj ori la Bacău, oamenii sunt deschişi, te primesc altfel. Sunt alte zone unde oamenii nu sunt atât de prietenoşi, nu dau valoare fotografiei. Lăsând la o parte Iaşi, Vaslui, Botoşani, mă uit spre Bucureşti, un oraş frumos, plăcut, dar oamenii sunt foarte răi. Îmi aduc aminte când am mers cu producătorii la Buftea, cu un proiect, te întâmpină de pe treptele trenului feţele crispate, triste, pline de orgoliu şi răutate.

- Care este povestea copilăriei tale? Am înţeles că ai crescut la orfelinat…

- De la vârsta de două luni, conform celor spuse în dosar, am fost abandonat într-o clinică din Piatra Neamţ. Acolo ar fi avut loc naşterea, de nişte aşa zişi părinţi, care au folosit acte false. Am căutat împreună cu poliţia, cu o echipă care a lucrat pentru elucidarea acestui mister, însă nu i-am găsit. Nu am ştiut niciodată numele lor şi nici nu ştiu cum arată. Singura soluţie ar fi fost testul ADN, dar e dificil. Oricum, nu ar schimba cu nimic, acum, o întâlnire cu părinţii mei. Numele meu a fost pus de comisia de expertiză medicală. De acolo am fost adus într-o clinică temporară la Iaşi, de unde am ajuns la orfelinatul din Popricani. Aşa am ajuns la Iaşi.

- Înţeleg că ai trăit clipe de coşmar la Popricani...

- Lucrez la o carte de autobibliografie, în care povestesc unele întâmplări de atunci. În 1993, am fost într-o tabără la Ciric, unde au existat abuzuri de nedescris asupra noastră, a copiilor din orfelinat. În prima zi nici nu am mâncat, noroc că am avut pateuri rămase de la centru. A doua zi, am fost chemaţi de şeful cabanei. Am luat o bătaie atunci soră cu moartea, din senin. Ne-au pus în genunchi şi ne-au bătut cu un furtun. Am ajuns în situaţia în care mâncarea caldă trebuia să le-o dăm lor, abia dacă prindeam o felie de pâine. La micul dejun apucam să bem doar ceaiul. Felia de pâine o ascundeam în şosetă şi apoi o împărţeam în cameră. La fete, erau dezbrăcate la bustul gol si se arunca spre ele cu seringa, ca la jocul de Darts. Am fugit cu un coleg de la centru, apoi ne-a găsit poliţia şi ne-a întors. Am fost bătuţi cu lanţul şi cu sârmă ghimpată. Era plin de gândaci, vesela era murdară, paturi rupte. Lucrurile s-au mai ameliorat în '97, când au început să vină străinii în vizită. Sunt momente în care am coşmaruri. Mai vorbesc şi acum cu colegi de la centru, îmi spun că au coşmaruri, se trezesc şi le vine să se dea cu capul de pereţi.

- Ce ai făcut după ce ai părăsit centrul?

- M-am înscris la Facultatea de Mecanică, unde am fost admis. Nu era pentru mine, dar am ajuns acolo prin repartiţie. Nu era în funcţie de medie, deşi aveam o medie bună. Apoi am făcut Filosofie, apoi foto – video şi regie.

- Ne întoarcem la prezent. Ai de gând să rămâi în Iaşi?

- Sigur, sunt câteva condiţii. Susţinerea mea aici lasă de dorit. În prezent lucrez la o firmă de editare, pentru că doar din fotografie nu te poţi descurca. În timpul liber ori studiez fotografii, ori îmi pun rucsacul în spate, mă echipez cu aparatul foto şi străbat oraşul.

În galerie pot fi văzute, în premieră, câteva fotografii ce vor fi expuse la New York, realizate în Iași