Prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel: „Un discurs care nu îl respectă pe interlocutor este un discurs pierdut”

 În urmă cu exact 80 de ani, în Zvoriştea, judeţul Suceava, se năştea cel care avea să devină unul dintre cei mai mari lingvişti români * astăzi, 19 august 2017, prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel îşi aniversează cei 80 de ani într-un mod inedit şi special: lansarea volumului omagial „Împotriva derivei”, care însumează 30 de scrisori apărute în revista „Timpul” * cu doar o zi înainte de marele eveniment, profesorul a vorbit cu redactorul „Evenimentului Regional al Moldovei” despre greşelile existente în discursul public, despre generaţiile de studenţi care i-au trecut prin mâini, dar şi despre tendinţele jurnalismului 

 

 Cald, deschis şi mai ales din cale afară de receptiv la tot ceea ce îl înconjoară, lingvistul Stelian Dumistrăcel a mărturisit care este cea mai mare împlinire pe care i-a oferit-o viaţa la catedră.

- Domnule profesor, ce sentimente vă încearcă atunci când remarcaţi greşeli grave de exprimare?

- Cu totul diferite. Noi, în jurnalistică, distingem discursuri spontane şi discursuri elaborate. Dacă este vorba despre un text pregătit şi gândit dinainte este inadmisibil să faci greşeli, dar dacă este vorba despre o bâlbă în timpul unui discurs spontan, poţi trece cu vederea. Să vă dau un exemplu, chiar astăzi am citit un text care suna cam aşa: «datorită poliţiei, teroriştii nu şi-au putut duce la bun sfârşit acţiunea ucigaşă». Care-i bun sfârşitul unui atentat?! Autorul textului respectiv este complet lipsit de fior semantic.

Pe de altă parte, greşelile sunt de diferite categorii: sunt pur şi simplu bâlbe şi sunt greşeli din tendinţele limbii române. De exemplu, nu se mai foloseşte prepoziţia pe, «omul pe care l-am văzut», dar este o trăsătură a secolului al XVI-lea care reînvie. Trebuie să facem diferenţe între una şi alta. Un alt exemplu pe care l-am sesizat într-un film documentar se referă la utilizarea cuvântului decât; în documentar se spunea «poţi să împuşti decât doi tapiri pe an». Decât este numai. Acestea încep să devină tendinţe ale vorbirii inculte.

Noi nu le pretindem tuturor să vorbească cultivat. Este greşită atitudinea unor predicatori ai limbii române care îi acuză şi batjocoresc pe cei care fac greşeli de care nu sunt responsabili. Atentat la limba română este atunci cânt tu, specialist fiind, trebuie să fii atât de atent la vorbirea ta, dar şi la vorbirea celuilalt. Pentru că în momentul în care eşti persoană de public relations îţi studiezi adversarul şi încerci să utilizezi orice abatere a lui ca să-l ironizezi, ca să-i afli slăbiciunea. Sunt greşeli şi greşeli. Un jurnalist şi un om de relaţii publice trebui să-şi gândească vorbirea aşa cum un şahist îşi gândeşte mişcările cu 3,4 mutări în avans.

 

- Greşelile din discursul spontan, despre care aţi vorbit, sunt pardonabile indiferent de gravitatea lor?

- Nu, este vorba despre simple bâlbe, este vorba de acordul de sens şi nu de formă sau altele, care sunt de acum, markeri ai evoluţiei vorbirii populare. Şi dacă popular se vorbeşte aşa, noi nu ne putem lupta cu vorbirea populară. Deci aparţin unui anumit registru, unui anumit mediu şi nivel de cultură. Acelea nu pot fi catalogate ca atare. Dar când tu te pregăteşti şi nu-ţi ţâţâie inima semantic şi stilistic în legătură cu ceea ce vrei să spui şi cu ce vrei să obţii şi nu poţi folosi vorbirea interlocutorului pentru a te pune în evidenţă şi pentru a atinge un scop, să spunem, de evidenţiere, atunci e posibil să treci de cealaltă parte.

Nu aş putea spune că sunt unele pardonabile şi altele nu, depinde tot de mediu. Dacă eu, profesor la jurnalistică, aş vorbi cu dezacorduri, fără să fi avut intenţia de a sublinia un fapt, atunci este impardonabil. Dacă un deputat care vorbeşte despre Legea vânătorii spune «branconaj» în loc de «braconaj», atunci este impardonabil, dacă el, în schimb, ar zice «vulpili» în loc de «vulpile», este pardonabil.

Eu nu aş admite la Facultatea de jurnalism studenţi care nu dau un test de adecvare la meserie, un test de creativitate, de apetit şi de performanţă în domeniul comunicării. Nu ai să admiţi la Conservator un afon şi nici la balet o persoană cu platfus (n.r - malformaţie congenitală a piciorului la care talpa este prea puţin scobită), aşa nici la jurnalism nu ar trebui admişi cei care nu au gustul vorbirii performante, nu au spiritul de observaţie dezvoltat şi nu au ambiţie

 

- Consideraţi că asistăm la o devalorizare a jurnalismului?

- Este jurnalism şi jurnalism. Sunt oameni care se văd ca nişte predicatori în templu limbii române, aşa cum spuneam, şi care acuză în stânga şi în dreapta. Există „Revista 22”, „Dilema veche”, „România literară”, există Andrei Pleşu şi există un fel de ziare pe care le citesc cei la care merge orice. Există diferite publicuri şi diferite pretenţii, iar jurnaliştii care nu au pretenţii pentru ei înşişi vor rămâne copiii de mingi de la tenis toată viaţa.

 

- Aţi menţionat vorbirea corectă şi vorbirea performantă. Care este diferenţa dintre acestea şi mai ales, spre care ar trebui să tindă publicul larg şi spre care ar trebui să tindă elitele?

- Într-adevăr sunt adeptul unui jurnalism de elită şi a unui jurnalism de consum. Eu publicului nu-i pot cere nimic, publicul este cel care îmi cere mie şi care îmi spune ce vrea. Trebuie să respectăm un contract de comunicare. Ce cred eu despre mine, ce cred eu despre cel pentru care scriu şi ce relaţie se creează pe baza celor două imagini. Un discurs care nu îl respectă pe interlocutor este un discurs pierdut. Trebuie să fii adecvat pentru fiecare public. Pe mine trebuie să mă intereseze performanţa.

 

- Care este cea mai mare împlinire pe care v-a oferit-o viaţa de profesor?

- Cred că sunt momente de acestea. Iată, în volumul omagial (n.r. - „Împotriva derivei”), apare un text de a lui Adrian Hazaparu, fost student, care scrie despre cum i-am pus eu 10 cu distincţie la primul examen pe care l-a dat cu mine şi despre cum lucrarea de doctorat, pe care nu am condus-o eu, mi se datorează. Asta e o satisfacţie, când un fost student îşi deschide sufletul şi îţi spune cât de mult ai reprezentat pentru dânsul.

Şi când publici o carte. De exemplu această carte (n.r. - „Împotriva derivei”) reprezintă rubrica mea „Împotriva derivei” de la revista „Timpul”, la care eu am ridicat ştacheta un pic. Ce se întâmplă, chiar materia cursului o pot trata pe două niveluri. Este nivelul studenţilor de anul I faţă de care trebuie să fii un picuţ precaut, pentru că unii sunt mai informaţi şi mai cu deschidere şi alţii pot să fie mai indiferenţi şi atunci nu poţi ridica prea mult ştacheta şi să-i laşi în urmă pe cei care nu sunt performanţi. Dar, după aceea dacă tratezi temele într-o rubrică la o publicaţie de cultură poţi să orchestrezi motivul şi să vorbeşti despre teoria motivului, să faci un pic filozofia cunoaşterii şi celelalte. Acestea toate îmbracă un profil al profesorului care se crede realizat.

 

- Aţi observat schimbări la generaţiile de studenţi în faţa cărora aţi predat? Credeţi că acestea au evoluat, involuat sau pur şi simplu au stagnat?

- Da, s-au produs unele schimbări. Cei care au venit prima dată la departamentul nostru, asta a fost în 1996 când s-a înfiinţat, aveau altă mentalitate. Erau reflexe ale mentalităţii părinţilor lor. Toţi mă întrebau unde îi voi trimite după ce termină facultatea, iar eu le răspundeam «nicăieri». Acum, studenţii din anul I se duc şi îşi găsesc joburi pe ici, pe colo şi mă întreabă la ce job să mai aplice. Deci iată, asta este mentalitatea. În rest, eu aş zice că nu este nicio schimbare nici de la perioada studenţiei mele. Toţi au aceeaşi lumină de aşteptare în ochi, unii mai adormită, alţii mai accentuată şi pe toţi îi paşte confruntarea cu viaţa. Asta era şi atunci, asta este şi acum. Toţi reprezintă o vârstă a aşteptării.

 

- De ce ar trebui absolvenţii de liceu să se îndrepte spre Facultatea de Jurnalism?

- Nu ar trebui să se îndrepte. Cei care au o tentaţie ar trebui să se ducă, restul nu ar trebui nici să se gândească la aşa ceva. Cei care vin cu 10 de la liceu, dar nu au simţul comunicării şi interesul pentru performanţă în relaţii sociale nu ar trebui să calce şi nici nu ar trebui admişi aici (n.r. – Facultatea de Jurnalism). Când s-a înfiinţat departamentul se dădea un test de creativitate. Am făcut parte din primele comisii şi am eliminat absolvenţi care au luat 10 la gramatică, dar au picat testul de creativitate. Nu ar trebui să vină decât cei care nu pot rezista tentaţiei. Este o meserie de vocaţie, este un învăţământ de vocaţie.

A consemnat Diana MOLDOVANU

 

 

* * *

„«Cred că veniţi din stele, atâta timp cât fetiţa mea vă adoră!». Când citeşti de la tatăl unei foste studente aşa ceva, asta este satisfacţia unui profesor” - prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel

 

 

* * *

Stelian-Traian Dumistrăcel (n. 19 august 1937, Zvoriştea, Suceava) este, din 1958, cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Filialei Iaşi a Academiei Române. Din 1996, anul înfiinţării Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, susţine cursuri de limba română şi de stilistică şi retorică, din perspectiva pragmaticii comunicării. A publicat, în calitate de autor şi coautor, peste trei sute de titluri şi aproape o mie de articole în periodice culturale şi în presa cotidiană.