Radu Nica: „Dacă în teatru se judecă în termen de brand, ce le mai rămâne corporatiştilor?”

Radu Nica, unul dintre cei mai de succes regizori ai tinerei generaţii, cu peste 20 de spectacole de teatru montate pe scene naţionale şi internaţionale şi cu un premiu UNITER în portofoliu, a venit la Iaşi pentru a pune în scenă, în premieră, un spectacol pentru copii, respectiv povestea „Prinţului fericit”, după un text de Oscar Wilde. Premiera spectacolului din deschiderea celei de-a VI-a ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPT) ne-a arătat un Radu Nica ludic, care se poate reinventa mereu. Regizorul a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate pentru ziarul „Evenimentul Regional al Moldovei” despre „bolile” teatrului din România, despre provocări, (ne)reuşite şi alegeri.

- Cum s-a schimbat Radu Nica de-a lungul timpului, dacă e să vorbim de momentele cheie: debutul cu piesa „Nora” în 2004, pentru care aţi şi primit premiul UNITER, apoi „Hamlet”, urmat de adaptarea unor scenarii de film şi acum teatru pentru copii? Ce contează acum şi ce nu mai e la fel de important ca în trecut?
- Acum mă preocupă mai puţin forma, găsirea unei estetici, găsirea unui stil. Mă interesează mult mai mult să cunosc oamenii cu care lucrez. Aceasta e o deosebire fundamentală între cum am început să fac teatru, atunci mă preocupa să îmi găsesc propria voce, propriul stil, propriile teme. Acum, nu mai am atâta nevoie de asta. În schimb, am o mare nevoie şi curiozitate de a cunoaşte oamenii cu care lucrez şi de a mă îmbogăţi din această experienţă, motiv pentru care şi spectacolul cred că e într-o mai mare măsură produsul real al acestei întâlniri. Nu este o impunere de sus. Mă interesează o colaborare reală, cu nişte oameni care sunt liberi, vorbim de o libertate în care limitele sunt înţelese şi asumate. Nu mă mai interesează să impun de la centru o anumită direcţie, sigur într-un final, după ce se clarifică raportul şi dialogul, evident că responsabilitatea produsului finit o are regizorul. Produsul este un rezultat al acestui dialog real, nu este al unui monolog pus în practică, încurajez creativitatea actorilor, mă interesează să am de-a face cu artişti, nu cu executanţi.

- Ce nu aţi face niciodată în teatru?
- Pe la 20 şi ceva de ani, simţeam că în teatru lucrurile sunt prea previzibile, bătrâneşti, şi încercam un ritm mai alert, imprevizibil, spectaculos... Între timp, îmi dau seama că bătrânescul ăsta din teatru are şi el partea lui de şarm, nu îmi mai este teamă de aşa numiţii timpi morţi, de lucrurile mai lente, îţi dau timpul necesar să meditezi mai bine asupra unor lucruri. Nu mă mai interesează fuga nebună care mă obseda când aveam 20 de ani. E mai spectaculoasă, impresionează, dar nu atinge profund, căci contează ce ai de comunicat. Apoi nu aş folosi niciodată expresia „un spectacol de Radu Nica”, nu cred în acest fel de narcisism vetust. Nu mai are nicio legătură cu epoca în care trăim. Ce nu aş mai face?... Să mă văd foarte puternic în fiecare spectacol şi să mă repet. Cel puţin încerc să nu mă repet, cu preţul de a nu avea un brand evident, ceea ce în epoca noastră nu e un lucru tocmai prudent şi înţelept. Oamenii vor să te poată introduce într-un sertăraş... Asta nu aş vrea, e o încăpăţânare de-a mea. Cred că viaţa e mult mai complexă decât un brand, mă interesează mai mult viaţa decât branduirea. E trist că avem nevoie de a cataloga lucrurile şi e foarte trist că asta se întâmplă în mediul artistic, unde ar trebui să primeze complexitatea, unicitatea individuală. Dacă aici, în teatru, se judecă în termen de brand, ce le mai rămâne corporatiştilor?! Trebuie să promovăm diversitatea întâlnirilor dintre oameni, nu nişte imagini reducţioniste despre oameni.

- Totuşi, deja aveţi eticheta de regizor cu o gândire „out of the box”...
- Dacă nu rămân aşa, atunci poate că ar trebui să fiu ejectat din sistem. La un moment dat, probabil, că nu voi mai avea ce spune, foarte puţini oameni îşi dau seama că nu mai au ce spune şi nu se retrag la timp. Eu sper să am această inspiraţie măcar.

„Rebelul din mine a triumfat moral şi a eşuat social”

-De ce nu e încurajat experimentul în teatru?
- Nu e comod pentru directorii de teatru, toţi spun că fac asta, dar nu vrea nimeni să îşi asume acest risc, pentru că şi criteriile de evaluare nu sunt unele estetice, ci sunt unele economice. Un directorat este judecat în funcţie de numărul de bilete vândute. Cu funcţia de manager (regizorul a fost directorul artistic al Teatrului German din Timişoara - n.red.) nu m-am împăcat decât pentru o scurtă perioadă de timp. Cred că în acest caz rebelul din mine a triumfat moral şi a eşuat social. Tentaţia de a produce lucruri certe, de succes e foarte mare, motiv pentru care teatrul devine cuminte, aservit unor interese politice. Nu mai are rolul acela de a zgândări un pic în comodităţile publicului, în siguranţele lui, de a fi o oglindă mai incomodă pentru public şi atunci oamenii fac lucruri cuminţi, e mai sigur aşa.
 

- Ce părere aveţi despre şcoala de teatru?
- Şcoala de teatru din România este, de asemenea, extrem de cuminte. Învăţământul vocaţional e redus la trei ani, e imposibil să scoţi un regizor foarte bine pregătit în trei ani. Eu am studiat şase ani şi acum, în jumătate din acest timp, trebuie să scoţi oameni la fel de valoroşi, în contextul în care ai foarte mulţi studenţi. Tu eşti obligat să accepţi oameni în facultate care nu au nimic de-a face cu această meserie, căci şi aici factorul financiar contează. De cei talentaţi nu ai timp să te ocupi. E o problemă a societăţii în general, nu mai există o ierarhie a valorii, toată lumea are drepturi egale, nu e o meritocraţie, e un haos total. E o amânare a rezolvării problemelor şi asta duce la lipsa de calitate, lipsa de experiment, lipsa de preocupare de a duce teatrul, cultura şi societatea mai departe.

- Cum ar arăta „reforma” în teatru, în varianta Radu Nica?
- În primul rând, aş vrea să se facă „curăţenie”, să rămână doar oamenii care vor să facă teatru şi să fie şi plătiţi ca atare. Cred că trebuie să primeze competenţa profesională. Sună simplu, dar e dificil de realizat în momentul de faţă. Dacă nu se va face curăţenie, lucrurile vor merge din inerţie, poate se mai schimbă câte o bujie la motorul acesta, în loc să schimbăm motorul sau maşina, pentru ca drumul să fie plăcut. Sunt foarte mulţi tineri care îşi doresc să lucreze, dar nu au unde, sunt cei în vârstă, angajaţi pe termen nedeterminat, care acolo rămân, fie că joacă, fie că nu.

- Vom vedea şi un film regizat de Radu Nica pe viitor?
- M-am gândit, nu am avut niciodată ocazia, culmea că la film nu m-ar interesa ficţiunea, m-ar interesa zona asta de film documentar. Te poţi deplasa în locuri, spaţii pe care nu le poţi aduce la teatru. Mă interesează foarte mult filmul. Dar când vorbim de film, contează şi bugetul, e o altă artă, necesită pregătire. Nu ştiu să fac regie de film, sunt cazuri celebre de regizori de teatru care au eşuat pe acest plan.

- Vă este teamă de eşec?
- Cui nu îi este teamă de eşec?! Tuturor ne e teamă teribil de eşec, dar trebuie să ne confruntăm această teamă, să mai şi riscăm. Dacă nu riscăm noi, n-avem a ne plânge că nu riscă alţii.

- Cum de a rămas Radu Nica în România?
- Nu îmi pare rău pentru această alegere, pentru că aici sunt multe lucruri de făcut. Aş fi putut să rămân în Germania, numai că totul funcţionează atât de bine încât nu mi-aş fi găsit locul acolo. Pe când în România sunt foarte multe de făcut, e nevoie de oameni care să demonstreze că se poate şi altfel. Încerc, sigur că nu îmi iese întotdeauna, aş minţi, sigur că există şi compromis, să nu existe acum senzaţia că mă erijez într-un exemplu absolut de moralitate... încerc, totuşi, să nu depăşesc nişte limite şi încerc să duc un pic lucrurile mai departe.
 

- Cât priveşte proiectele în străinătate, aţi mai accepta o colaborarea de genul celei din Chicago, unde textul a fost impus?
- Impus e prea dur spus, nu fac ceva impus, a fost o propunere din partea lor şi eu am acceptat să lucrez pe respectivul text. Şi nu mi-a părut rău, chiar am vrut să văd ce înseamnă să lucrezi la un spectacol bazat pe un text propus. A fost o excepţie, a fost o provocare, una reuşită, cred. Nu am o problemă fundamentală în acest sens, s-a văzut şi la case mai mari, compozitori şi pictori celebri care lucrau la comandă, nu e o ruşine. Dar, în genere, eu fac propunerile, pentru că sunt momente când mă interesează anumite teme şi pot vorbi mai bine despre ele, căci pornesc dintr-o nevoie interioară autentică.

- Ce urmează după spectacolul „Prinţul Fericit”?
- Predau la Cluj şi Târgu Mureş, şi deocamdată mă voi ocupa, în primul rând, de facultate, dar am şi nişte reluări de spectacole la Sibiu, am de pregătit un turneu pentru Japonia, care va avea loc în decembrie. Urmează apoi un proiect la Oradea, la teatru „Regina Maria”, altele la Timişoara, Arad, Bucureşti şi apoi sperăm că undeva prin 2015, din nou la Iaşi. Sper să revin la Iaşi, mi-a plăcut foarte mult atmosfera de aici, îmi place oraşul şi îmi plac oamenii. Nu văd niciun motiv de ce nu aş reveni!

Ada GRĂJDEANU