Oglinda definirilor de sine

Colegiul Naţional „Mihail Sadoveanu” Paşcani

Sufletul primăverii

Sabina Potolincă,
Clasa a VI-a

Dintr-o lume tăcută,
Renaşte prin muguri de soare
Primăvara.

Ne-mbracă în flori albe de măr –
O singură poartă mă mai desparte
De bucurie.

Culoarea florilor
Parfumează sufletul omului,
Viu de sosirea primăverii.

 

Tristeţe

Lucia Maria Mertic
Clasa a VI-a

Lunecând pe balta nopţii,
Nufăr galben, călător
Stinge licurici, uşor.

Ploaie rece...
Salcia plânge,
Un fluture frânge.

Îşi pleacă ramura de tei
Mireasma timpului
Pe somnul gândului.

 

O altă poveste

Mihai Şerban
Clasa a VI-a

Iarna şi-a încheiat scrisoarea tristă,
Primăvara a sosit cu o altă poveste,
Totul se petrece într-o goană nesfârşită;
Amintirile urâte
S-au făcut o grămadă uitată.

Gingăşia soarelui
Ne cuprinde pe toţi;
Mireasma plăpândă a florilor
Ajunge în case plictisite,
Iar cântecul păsărilor
Ne umple de viaţă.

Dezgândirea toamnei

Gabriel Șerban
Clasa a VI-a

Se dezseninează cerul,
Ziua obositoare îşi arată
Copacii dezveliţi de taina lor,
Vântul desface mirosul dezlânat al ierbii
Şi ameţite par toate vietăţile pământului.
Iarăşi s-au dezmorţit
Neplăcerile, durerile, frigul,
Vreau să le las în urmă,
Vreau să mă dezgândesc de această toamnă.

Căror enigme

Alexandra Diaconiţa
Clasa a XI-a

Căror enigme,
Zidite de malul firesc
Pe ţărmul umbrelor mute,
Să mulţumesc?
Cărei lumini,
Stindard al drumului şters
Ce-mbată pământul cu lacrimi,
Tăcere cerşesc?
Dar iubirea,
Stinsă în pragul de ceară al credinţei,
Mâna sa plânsă o sărut şi veghez,
Cărui vers al sfântului suflet
S-o-ncredinţez?

„E iarăşi toamnă la Paşcani…”(fragment) - Diana Năcuţă
„Minunile naturii în miez de toamnă erau splendid conturate în acel cadru în care Paşcaniul păstra o rămăşiţă a trecutului. Arborii bătrâni îi mângâiau creştetul. Paul se simţea pentru prima oară în viaţă fascinat că în oraşul său trecutul încă se mai îmbină cu prezentul ,,artificial”. Paşii săi sugerau parcă o întoarcere a întregii lumi păşcănene la valorile de demult, o întoarcere în alte vremuri…”

ŞCOALA GIMNAZIALA „IORDACHE CANTACUZINO” PAȘCANI

CLIPELE COPILĂRIEI

Pentru fiecare dintre noi frunzele ruginii ne amintesc de prima zi de şcoală. În foşnetul lor, ne spun şoptit:
„Eşti mare! Eşti şcolar! De acum să vedem cum te vei descurca!”
Începe povestea noastră, atât de asemănătoare şi totuşi atât de diferită ...
Prima zi de şcoală
Amintire vie
Frunza mea de toamnă
Dulce, aurie!
Patru ani cu nori şi soare
Lângă doamna învăţătoare .
Îmi amintesc curtea şcolii pe 15 septembrie ... copii curioşi, ochi speriaţi, ghiozdane şi uniforme noi, flori, saluturi şi zâmbete... Apoi ca într-o bandă desenată vin bastoanele, literele, primele adunări, problemele, tabla înmulţirii şi ... pauzele, minunatele pauze.
Să nu uităm că mănunchiul de nuiele nu-l rupe nimeni, să nu uităm cuiele care lasă urme, deşi le îndepărtăm...
Pereţii clasei îmbrăcaţi cu lucrările noastre, artă şi măiestrie, luminează chipul părinţilor: „Ce copil bun am! Ce mândru sunt de el!”
Am învăţat să preţuim sfatul doamnei învăţătoare, să preţuim prietenia ce se leagă între noi, colegii de clasă. Privind în urmă, totul ni se pare atât de simplu şi zâmbim că au trecut toate cu bine şi efortul nostru a fost urmat de laude şi bucurii.
Promitem ca în anii ce vor urma să avem zile luminoase şi să nu cunoaştem supărările.
Dar pentru noi, elevii, cel mai frumos anotimp e vara. De ce?
Pentru că atunci culegem roadele. Vara ne numărăm reuşitele. Atunci coroniţele sclipesc pe fruntea noastră.
Să fii copil e minunat, să mă bucur de fiecare zi, să zburd ca un pui de leu, fără frică, fără mânie, să învăţ că viaţa e un lucru serios.
E frumos să priveşti în ochii mamei şi să-i simţi încurajarea ca să treci piedicile. E frumos să priveşti în ochii tatălui şi să simţi mândria şi curajul de a zbura. Dar e şi mai frumos să priveşti în ochii doamnei şi să simţi darul suprem de a educa şi noi să-l sorbim cu sete, picătură cu picătură.
Vă chem pe toţi să fiţi copii alături de mine şi să simţiţi copilăria !

ŞTEFAN CATÎRU - elev în clasa a IV-a D
înv. Ciobanu Mihaela

Cetatea cunoaşterii
Am început călătoria în urmă cu şapte ani, timp de poveste,când cu paşi timizi, mă îndreptam spre o cetate a cunoaşterii care aştepta să mă plămădească ca om.
Intrând pe poarta Şcolii „I. Cantacuzino”, bătrâna clădire m-a primit ca şi cum dăinuia în acel loc din eternitate, iar eu i-aş fi fost predestinată. Ascultam cu strângere de inimă pulsaţia sufletelor aflate sub tencuiala apăsată de ani.
Totul vorbea de trecut, de generaţii stinse, de profesorii de ieri: zidurile îngălbenite de trecerea timpului, culoarele ample, urmărite de privirea severă din portretele scriitorilor, ale savanţilor, ale personalităţilor istorice.Totul se constituia într-un univers care te marca şi îţi impunea un nivel de înălţare spirituală, căci şcoala poartă pe umerii săi nu numai povara anilor , ci şi greutatea atât de plăcută a realizărilor sale care o obligă în prezent să fie la înălţimea trecutului.
Devenind eleva acestei şcoli, mi-am dat seama că aici năzuinţele ,odată statornicite ,îşi găsesc expresia într-un program dinamic şi ordonat la a cărui realizare este chemat efortul comun al elevilor şi al profesorilor.
Porţile şcolii se deschid an de an, glasuri tinere dau viaţă zidurilor încremenite, speranţele se ţes în cuvinte. Ieri şi astăzi, trecut şi prezent se întâlnesc în clepsidra timpului.
Ştiu ce lung este drumul,ce grele sunt urcuşurile, dar mai ştiu ce minunate sunt treptele urcate!

HRISTEA MARIA
Clasa a VII-a B