Anxietatea la copii

 

 

La fel ca şi adulţii şi poate mai pregnant uneori, copii au o serie de temeri. Se tem că vor fi certaţi, că nu vor reuşi să facă faţă unui examen, că nu vor fi apreciaţi de părinţi, dascăli, colegi, prieteni.

„Simptomele tulburărilor de anxietate la copii sunt similare tulburărilor de anxietate la vârstă adultă. Conform manualului de diagnostic pentru tulburările mentale DSM-IV-TR categoriile de diagnostic întâlnite în rândul copiilor sunt: anxietatea de separare, anxietatea generalizată, fobia socială, fobia specifică, tulburarea obsesivo-compulsivă, sindromul de panică, cu şi făra agorafobie, tulburarea de stres posttraumatic, stresul acut, tulburarea de adaptare. Acestea chiar dacă au o serie de caracteristici comune, ele diferă în ceea ce priveşte focalizarea specifică a fricii. Copiii resimt anxietate ca urmare a perceperii unui pericol în mediul lor. În timp ce stimulii percepuţi ca fiind ameninţători diferă în funcţie de tipul tulburării de anxietate, răspunsul anxios în momentul perceperii acestor stimuli pare a fi similar. Copiii care sunt anxioşi se focalizează în mod excesiv asupra rezultatelor negative care ar putea să apară, resimt o serie de modificări somatice şi depun un efort considerabil în încercarea de a evita situaţiile considerate de ei ca fiind ameninţătoare”, ne-a spus Beatrice Moşneagu, psiholog în cadrul DGASPC Vaslui.

Programe de tratament în anxietate
Frica şi anxietate tipică la copii se diferenţiază de anxietatea semnificativa din punct de vedere clinic, în primul rând pe baza severităţii simptomelor şi pe baza aspectelor de ordin calitativ. Stabilirea anxietăţii şi nivelul de afectare clinic o stabileşte psihologul clinician în urma evaluării ample pentru determinarea stresului emoţional şi deteriorarea semnificativă în plan social, familial şi şcolar.

„Programele de tratament în anxietate cuprind construirea relaţiei terapeutice, stabilirea relaţiei dintre gânduri şi emoţii , natura anxietăţii. introducerea restructurării cognitive, autorecompensarea , managementul comportamentului copilului, expunerea la stimuli stresori gradual, introducerea tehnicilor de relaxare, antrenamentul abilităţilor sociale, dezvoltarea asertivităţii şi monitorizarea pe lunga durata a punerii în practică a acestor programe. De menţionat că implicarea ambilor părinţilor este o componentă fundamentală a programelor de terapie, ei sunt participanţi activi în tratamentul copiilor lor”, a mai spus psihologul.