Despre aşteptări, dezamăgiri şi orgolii

 

 

Vrem uneori ca toţi ceilalţi, sau măcar cei mai apropiaţi nouă, sau cei care ne pot oferi un strop de apreciere măcar, să evolueze într-un ritm pe care noi nu vedem că-l impunem forţat, ne spunem că le dorim lor binele. Şi le putem dori binele tuturor cât timp nu ne supărăm când ei nu fac cum spunem noi, când ei par să nu înveţe din modelele în care cu prea mare ardoare ne dorim să ne transformăm. Tocmai atunci transmitem exact opusul, anume orgolii, dorinţe, ataşamente, încrâncenări. „Ţi-am spus eu”, „Dacă mă ascultai” – şi nerostite răzbat de după atitudini şi lasă urme în exprimarea liberă a ceea ce este celălalt, a felului în care fiecare alege să experimenteze bucuria vieţii.

Ne exprimăm dezamăgiri cu precădere pentru că judecăm, pentru că, după ce aşteptăm un anumit fel de comportament al celuilalt, îi lipim o etichetă care spune că acela nu s-a ridicat la înălţimea dorită. Oamenii sunt diferiţi şi deosebiţi, noi suntem cei care avem de oferit minima libertate de a-l lăsa pe fiecare să fie ceea ce doreşte, ce poate fi la un moment dat, să aleagă fără a fi blamat cum altfel şi când să se transforme. Nici un fluture nu a apărut pentru că altcineva l-a forţat să fie fluture când era omidă, vremea fluturelui a venit oricum, când trebuia. Psihoterapeut Iulia CRUŢ