Extemporal la propria viaţă

Cum ar fi dacă, atunci când începem să facem câţiva paşi pe calea descoperirii de sine, înţelegând câte ceva despre noi înşine, am arunca tot restul lumii la gunoi? * cum ar fi dacă, nefiind rostul nostru acesta, ne-am retrage pe un vârf de munte, fugind de lume?

Simţim de multe ori că nu-i mai înţelegem pe ceilalţi, mai ales după ce începem să lucrăm cu noi înşine, ca şi cum ne-am aştepta ca toată lumea să facă lucrurile ca noi, ca şi cum ne-am aştepta ca şi vecinul să gândească la fel, să citească aceleaşi cărţi, să practice şi el aceleaşi tehnici, să se ocupe de dezvoltarea sa. De aici şi până la a încerca să ne impunem părerile şi credinţele noastre celorlaţi, poate chiar cu vehemenţă, nu e decât un pas. Credem într-un regim alimentar şi nu doar îl recomandăm şi altora dar, pe măsură ce ei par să nu accepte ceea ce vrem noi cu tot dinadinsul să transmitem, începem să le arătăm nu beneficiile pe care le-ar putea avea din acel regim, nu îi lăsăm să aleagă, le arătăm că nu fac bine ceea ce fac, îi ponegrim, nu le dăm voie să aleagă la timpul lor. Unui copil, dacă îi spui că dacă va pune mâna pe fierul de călcat se va frige, poate că nu va pune mâna. Dar va fi mereu tentat să o facă şi numai când va fi suficient de mare şi va înţelege ce înseamnă să te frigi- eventual după ce a trăit o experienţă de aceasta- nu va pune mâna pe fier. Noi toţi avem nevoie de propria experimentare, chiar şi pe cea a greşelii, pentru a decide singuri ce să facem în alte situaţii.
Nu mai sta ascuns de lume!
În timpul în care noi evoluăm, tocmai pentru că avem ritmuri diferite de învăţare, de evoluţie, tocmai pentru că avem această necesitate de a experimenta pe propria piele, interacţiunea cu ceilalţi începe să se schimbe. Parcă nu îi mai înţelegem pe cei care până mai ieri ne erau prieteni, parcă ei nu ne mai sunt la fel de entuziaşti să se întâlnească şi cu noi, nu mai avem poate cu toţi preocupări comune, subiecte de discuţie care să ne lege. În unele relaţii, când cei doi nu ştiu cum să se armonizeze, apar conflicte, apar discuţii care ne-ar putea tenta să ne retragem, să ducem o viaţă în singurătate. Alteori trăim pe limite, refuzând să comunicăm cu cei care nu adoptă aceleaşi comportamente, tehnici, alimente ca noi.
A sta însă ascuns de lume, refuzând să îi privim pe toţi cei din jur ca fiind fiinţe ca şi noi dar poate cu lecţii diferite de viaţă, nu presupune din start că ne asigurăm în vreun fel liniştea. Ba dimpotrivă, de ce fugim de aia nu scăpăm şi dacă fugim de vânzătorul din piaţă care ni se pare prea involuat pentru a-l saluta, vom constata că un altul, la supermarket, va stârni în noi acelaşi sentiment.
Dacă refuzăm să continuăm să facem acele lucruri care ne aduc împreună cu tot felul de oameni, ne refuzăm de fapt propria evoluţie pentru că în lumea aceasta, printre toţi semenii noştri ne testăm de fapt propriul suflet şi ne luăm sau nu „notele de trecere” la lecţiile pe care noi le avem de învăţat.

Citeşte şi: Privirile din oglinda cu două feţe

Psihoterapeut Iulia CRUŢ

Ai făcut probabil un puzzle măcar o dată. Bucuros, ai descoperit una câte una piesele care se potriveau între ele, compuneau fragmente de imagini şi, curios, le căutai pe următoarele care să se potrivească. Până să o găseşti pe următoarea descopereai câte o piesă care părea că nu are nici un sens să se afle în cutie, ca şi cum locul ei nu ar fi fost acolo şi, pe măsură ce căutai şi timpul până o găseai pe cea potrivită se prelungea, le împingeai deoparte pe cel care în acel moment nu îţi trebuiau, dar nu le aruncai, doar le puneai deoparte, ştiind că vor fi utile mai târziu.

„Atunci când iţi repeţi suficient de mult o idee, ea va începe să fie o parte din tine” – Tom Hopkins