Refuzul- putere sau nepoliteţe

Sarcini pe care le preluăm mult peste puterile noastre la serviciu, mici ajutoare oferite în stânga şi în dreapta tuturor, în orice condiţii, indiferent de cât de multe alte lucruri avem de făcut. Cum să refuzi un prieten care te roagă să-l ajuţi? Cum să refuzi şeful sau colega de birou când te roagă să faci în locul lor lucruri care la prima vedere nu sunt cine ştie ce? Cum să spui nu deşi nici tu nu ai terminat ceea ce aveai de făcut sau poate nu te pricepi, sau poate pur şi simplu eşti dornic să te odihneşti?

Politeţea şi intenţia curată de a ajuta sunt uneori lucruri diferite pentru că a nu refuza pe cineva care îţi cere asta poate însemna epuizare şi stres prin multitudinea de sarcini, prin presiunea timpului. Intenţia de la care plecăm atunci când nu putem refuza pe cineva se găseşte privind atent la propria conştiinţă. Dacă descoperi că pe şeful care pune în spate sarcini în plus nu-l poţi refuza din frica repercusiunilor, dacă pe colega de birou care mereu te roagă să-i faci şi ei un raport nu o poţi refuza pentru că te gândeşti că ai putea fi refuzat la rândul tău sau nu ai mai fi privit în colectivitate ca fiind un bun coleg, ai pornit pe un drum al descoperirii în interior al unuia dintre mecanismele care stau la baza multora dintre acţiunile noastre- teama de consecinţă.

Refuzul, politicos şi cu asertivitate, ne redă puterea de a fi la cârma propriei vieţi şi de a transforma frica de consecinţă în motivaţii pozitive ale acţiunilor noastre, vom acorda ajutor pentru acţiunea în sine, ori de câte ori putem cu adevărat, fără să ne împovărăm până la epuizare, fără să fim în ipostaza din care ajutăm pe de o parte iar pe cealaltă suntem furioşi pe cei care, cerându-ne ajutor, nu fac decât să ne ofere posibilitatea de a spune şi „nu”.
Psihoterapeutul Iulia Cruţ