Scopul şi misiunea personală

Preluând programe care «dictează» inconştientului sacrificiul, cădem cu uşurinţă în capcana ce ne face să credem că suntem dedicaţi altcuiva, că punem mai presus de noi nevoile celuilalt şi prin asta se vor împlini şi nevoile noastre * ne lipsim astfel de oportunitatea de a ne vedea pe noi, fiinţe care au mai multe roluri pe parcursul vieţii, ne confundăm cu rolurile acestea şi poate ne şi răzvrătim la auzul unui îndemn de a face ceva pentru noi, doar pentru noi 

Suntem mamă sau tată astfel şi ne dedicăm în aşa măsură copiilor încât rolul de părinte ne absoarbe până la uitarea de sine, de ce mai suntem în afară de asta. Şi nu ne propunem pentru noi înşine nimic, din teama de a nu fi egoişti sau din frica de a ne privi în oglindă şi a observa că nu ne-am setat până acum niciun scop personal, doar al nostru. Însă, niciodată nu e prea târziu pentru a afla ce scop am eu, doar eu, ce mi-ar place să fac, ce pasiuni am.
Cuplul, şi el o entitate, trece uneori prin viaţă făcând din copii un scop, fără ţeluri comune şi specifice doar unităţii el-ea, fără planuri de viitor. Şi când scopul pleacă de acasă, când puiul părăseşte cuibul, entitatea ce se baza doar pe acest scop, al creşterii copilului, se destramă prin divorţ sau, mai rău, căutând să continue un rol la nesfârşit, acela de părinte, sufocă copilul chiar plecat de-acasă, mult după vârsta majoratului. Iar în casă, în cuplu, se instalează răceala previzibilă pe care până atunci părea să o mai domolească o singură pasiune în comun. Niciodată nu e prea târziu nici în cazul cuplurilor, oricând sunt binevenite pasiuni noi care să fie comune, scopuri care să-i determine pe ambii parteneri să investească energie în aceeaşi direcţie, să aibă motive pentru care să continue în aceeaşi direcţie, împreună.
Psihoterapeut Iulia CRUŢ

Vom observa că, indiferent de vârstă, hrănindu-ne pe noi, sufletul nostru propriu, vom avea mai mult de dat copiilor.