Și-a pierdut vederea, dar nu a renunțat! Povestea impresionantă a unei timișorence care și-a ascuns handicapul ca să poată munci

Povestea Mariei Ardelian, din Timișoara, este o lecție de viață pentru cei care se lasă copleșiți de greutăți, deși sunt sănătoși și încă posedă toate simțurile. Femeia a aflat, în urmă cu 20 de ani, că va orbi în câteva luni, însă, în loc să dea bătută, a muncit ascunzându-și handicapul, iar când nu a mai putut s-a adaptat la noile realități ale vieții ei și s-a făcut maseuză.

”În trei luni o să orbești!”, acestea au fost cuvintele spuse de oftalmolog, care i-au zdrobit sufletul Mariei Ardelian, pe când avea doar 23 de ani și toată viața înainte. Abia născuse o fetiță, iar din cauza tensiunii arteriale mare din timpul travaliului afecțiunea oculară de care suferea s-a agravat, scrie Renașterea Bănățeană. Apoi, cu fiecare clipă care se scurgea, ea vedea tot mai puțin, fără să mai poată face ceva.

Boala a făcut-o însă mai puternică. Din cauza greutăților, Maria a fost nevoită, în urmă cu câţiva ani, să lucreze la o bucătărie. Nu vedea bine, dar şi-a ascuns handicapul. După un timp, bucătăreasa-şefă a plecat, iar Mariei i s-a propus să preia funcţia, nu înainte de a da un concurs. De-abia a ajuns în sala unde se ţine proba scrisă şi, când a primit foile de examen, femeia nu a văzut subiectele… A apelat la o stratagemă, spunând că subiectele sunt scrise ilizibil. Cineva i le-a citit, ea le-a memorat şi aşa a trecut de această probă. A lucrat ca bucătăreasă-şefă şi nimeni nu a ştiut că nu mai vede aproape nimic. Uneori o mai ajuta şi soţul, care îi citea meniul.

A scris un volum de poezii
Acum, Maria Ardelian are 42 de ani, nu mai vede aproape nimic, însă nu a renunţat să lupte. Are spiritul unei învingătoare. ”Aşa cum sunt eu, pot trăi într-un singur mod: cu ajutorul lui Dumnezeu”. Nu mai vede aproape deloc, zăreşte doar nişte umbre în alb şi negru, însă a învăţat o nouă meserie – cea de maseuză. Aşa mai completează veniturile familiei, pentru că pensia de handicap e foarte mică.

Anul trecut, a şi scris primele poezii. Le-a aşternut pe nişte foi de hârtie, iar fiicele ei le-au copiat. Cu sprijinul soţului, a publicat primul volum intitulat ”Povestea din poezie”. Cei doi soţi doresc ca banii obţinuţi din vânzarea cărţii să ajungă în contul unei organizaţii neguvernamentale care intenţionează să pună bazele unui ”orfelinat”.

Au trecut aproape 20 de ani de când Maria nu mai vede lumina zilei, dar este înconjurată cu aceeaşi dragoste de soţul ei şi de cele două fiice. Nu a renunţat niciodată să muncească, ba reuşeşte şi să gătească, chiar dacă uneori mai scapă câte un pahar.