Slăbiciunile de fier

În copilărie ne obişnuim cu teama de a ne arăta sau exprima vulnerabilităţile * ne gândim că poate ceilalţi probabil le pândesc pentru a le folosi împotriva noastră * aşa am perceput probabil toţi emoţiile noastre la începutul vieţii

Privesc câte un copil şi cel mai mult mă uimeşte libertatea lui de a-şi da voie să exprime ce simte. Deşi acum plânsul nu e plâns dacă nu are „spectatori” şi orice lovitură trece fără lacrimi dacă nu e mama în apropiere să îngâne durerea împreună cu el, nu va trece mult până când copilul va învăţa să-şi înghită usturimea tocmai când e cineva prin preajmă. Acum face din plâns şi accidente minore ocazii de a fi luat în braţe, alinat şi alintat, iar în curând, când primul coleg va fi râs de plânsul lui, va atrage atenţia asupra sa oricum numai nu arătând ceea ce simte.
Noi suntem cei care le spunem copiilor că „dacă plângi ceilalţi vor râde” fără ca asta să fie neapărat rău - un copil mi-a spus o dată că e mai bine să te prevină părinţii despre acele situaţii în care ar putea să apară ruşinea, altfel nici nu vei şti despre asta şi ne facem de râs. Când copilul e trist şi ne spune şi nouă despre ce simte în acel moment, încercăm să-l ajutăm şi uneori tot noi suntem cei care îi blocăm ceea ce el ştia să facă, exprimarea emoţiilor. Copilul spune „sunt supărat” şi i se se răspunde „Nu ai de ce să fii supărat”, el ne spune că „Nu e suficient de bun la muzică” şi i se spune că nu-i adevărat. Copilul exprimă şi i se neagă astfel ceea ce simte, el înţelegând din aceste cuvinte, în adâncul sufletului său, că ceea ce simte este greşit, inadecvat şi trebuie ascuns cu alt prilej.
Copilului căruia i se spune “Înţeleg că asta simţi acum, hai să vedem împreună ce putem face ca să te simţi mai bine” îi va rămâne mai puţin alterată conştiinţa propriilor trăiri, în el lipsind o bună partea conflictului provenit din negarea sentimentelor sale de către un adult, părintele său, educatorul.
Ne stăpânim sau ne controlăm emoţiile?
Noi avem nevoie de modele care să ne inspire, care să ne facă să credem că cel care conduce nu plânge atunci când e nevoie să răzbată pe drumul propus. Totuşi, cei care şi-au atras de partea lor popoare, în toată istoria, la acelaşi „strat emoţional” al publicului au apelat: conducători de armate, lideri politici, CEO, cu toţii au apelat cumva în discursul lor la simţire. Dar fără a arăta că şi ei plâng sau suferă, că au un suflet de care le este dor. Poate de aceea, din vremuri de demult, teatrul a fost o formă de artă care a atras cu atât mai mult cu cât transmitea privitorului, mai intens, emoţii. Aşa va fi probabil şi de aici în colo, cei care îşi vor stăpâni emoţiile vor fi cei care nu vor putea fi „duşi de vântul” oricui, vor avea frâiele în mâini, fie că vorbim de frâiele propriei vieţi, fie şi de ale altora.
Există însă o diferenţă între a ne stăpâni şi a ne controla emoţiile, sentimentele. Controlăm şi ascundem, reprimăm pentru că nu ştim ce altceva să facem cu o trăire pe care o considerăm inadecvată şi probabil reprobabilă dacă ar fi expusă. Stăpânim atunci când cunoaştem ceea ce simţim, când acceptăm că suntem şi plâns, şi râs şi furie uneori sau altădată frică, din acceptare venind stăpânirea, din cunoaşterea sentimentelor noastre se naşte puterea de a fi stăpâni pe noi, ceea ce nu vrem să ştim, ascunzând ca struţul cu capul în nisip, se va face stăpân pe noi şi ne va conduce, izbucnind când ne aşteptăm mai puţin, când ne-am fi dorit mai puţin. La un alt nivel, cel care este obişnuit să ţină deschisă uşa sufletului, va avea asigurat şi câte „un plâns”, câte o tristeţe, dar, pentru că uşa e aceeaşi, va trăi şi bucuria, dragostea, le va simţi pe toate, în inimă.

Citeşte şi: Despre gelozie, cu dragoste

Psiholog Iulia CRUŢ

În societate nu sunt prea mult răsplătiţi cei care plâng sau râd cu voce tare, cei care-şi spun în public fricile. Aşa a fost dintotdeauna şi tocmai de aceea cei care doresc puterea în vreun domeniu sunt cei care nu arată că sunt şi ei vulnerabili, că ar fi oameni.

  „Îmi vine să plâng, dar şi dacă aş plânge, nu ar veni nimeni să mă salveze” – Haruki Murakami