Ştafeta programelor mentale

Avem uneori tendinţa de a respinge ce am primit ca model, ca program şi spunem că noi nu vom repeta niciodată greşelile părinţilor noştri * revolta împotriva a ceea ce am crezut noi la un moment dat că nu a fost bun pentru noi este un punct de cotitură ce merită mai multă atenţie decât îi dăm în mod obişnuit

Imaginează-ţi că mintea noastră este ca un CD. La naştere acesta este gol-goluţ, nimic nu va cânta din minte până pe la vreo trei ani. şi cum am putea să primim sau să ne ”facem” un CD şi să-l putem ţine gol, neinscripţionat?!?
Regulă după regulă, cu toate bunele intenţii, părinţii încep să ”scrie” în mintea noastră programele de viaţă. Prin cuvinte dar şi prin gesturi, prin propriile comportamente în relaţia dintre ei şi cu ceilalţi, la nivel profund ”CD-ul” noului născut percepe modele comportamentale de urmat.
Nu ştii când ai învăţat să îţi ascunzi sentimentele? Poate nu i-ai văzut pe părinţi spunând ce simt, ori poate dacă au spus, din asta nu a ieşit ceva prea bun. Poate ai auzit că a plânge e semn de slăbiciune, cu atât mai mult cu cât eşti bărbat.
Agresat emoţional sau fizic, stai totuşi în relaţie cu agresorul, nu schimbi nimic, nici nu încerci? Când, cum ai învăţat că agresiunea e o formă de iubire, un alt fel în care cineva arată că observă că exişti? Unde, în trecutul tău, cineva a ”îndurat cu stoicism”, pentru ”binele copiilor”? Cine a manifestat aceeaşi frică de a rupe lanţul?
Aţi observat că, oricât i-ai spune unui copil să nu facă un lucru, cu atât mai mult cu cât ne vede pe noi ca părinţi că îl facem, el va fi tentat să facă tocmai ce-i spunem să nu facă? Îi spunem copilului că televizorul e nociv dar noi, ca părinţi, la prima oră, primul gest pe care îl facem după trezire, este să deschidem televizorul- că noi doar vrem să vedem ştirile? Vrem ca ei, copiii noştri, să mănânce fructe şi legume, iar noi gătim mâncarea separat, cea pentru el cu vitamine, cea pentru noi cu maioneze?
Primim în noi aceste învăţături, mai cu seamă din ce fac părinţii decât din ce spun şi apoi le transmitem şi copiilor noştri.
Menţinând doar revolta, nu facem decât să lăsăm nedescoperit motivul adevărat al ei, ascundem răspunsuri la întrebări de felul „Cum m-a făcut asta să mă simt, de ce?”, astfel încât vom pasa inconştientului furiile noastre şi exteriorului, părinţilor, vina pentru ceea ce suntem. Iar când alţii sunt vinovaţi, când noi nu ne cunoaştem şi recunoaştem trăirile profunde, adevărate, ne adăugăm o doză mare de orgoliu „eu ştiu mai mult, mai bine”. Condiţiile propice transmiterii programelor către copiii noştri s-au creat. Ceea ce rămâne nedescoperit la noi, neconştientizat şi acceptat va fi transmis mai departe, fără să ştim măcar de asta. Jucăm leapşa de la o generaţie la alta, dar până când?

Citeşte şi: Extemporal la propria viaţă

Psihoterapeut Iulia CRUŢ

Ceea ce învăţăm observând comportamentele părinţilor se „imprimă” în noi mult mai bine decât ceea ce ne spun ei, cu rol de învăţături, din nou, din grija ca noi să devenim mai buni decât ei.