În a doua zi de Crăciun: Biserica o sărbătorește pe Fecioara Maria. Romano – catolicii îl prăznuiesc pe Sfântul Ștefan

In a doua zi de Crăciun, la 26 decembrie, Biserica o prăznuiește pe cea care a dat naștere lui Hristos Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe ‘cea mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de asemănare decât serafimii’. Soborul sau Adunarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu reprezintă adunarea (la slujbă) a credincioșilor în cinstea Maicii Domnului, potrivit regulii după care a doua zi după marile praznice se face pomenirea acelor persoane sfinte care au contribuit la eveniment sau sunt în directă legătură cu el. De aceea, în această zi este prăznuită Fecioara Maria, cea care l-a născut cu trup pe Cel care a adus mântuirea lumii. Romano- catolicii îl sărbătoresc, în a doua zi de Crăciun pe Sfântul Ștefan, primul martir ucis pentru că mărturisise credința lui Isus.
Soborul Macii Domnului este unul din cele cinci mari praznice din anul bisericesc închinate Sfintei Fecioare Maria. De asemenea, este una din cele mai vechi sărbători în cinstea Fecioarei Maria, care datează încă din secolul al V-lea. Soborul Maicii Domnului a devenit model de sărbătoare și pentru alți sfinți precum Soborul Sfinților Ioachim și Ana, Soborul Sfântului Ioan Botezătorul sau Soborul Sfinților Arhangheli.
Astăzi, adunarea cea cerească se unește cu adunarea pământească în jurul Maicii Domnului pentru a cinsti sfințenia Sa. Pruncul pe care L-a născut Fecioara Maria este cu adevărat Dumnezeu. Fecioara Maria reprezintă astfel omenirea în fața lui Dumnezeu, se face templu curat al Lui Hristos, primindu-L și născându-L pe Mesia, devenind astfel mijlocitoare pentru noi în fața Domnului, Eva cea nouă, mama noastră a tuturor.
Tot astăzi este pomenit Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana. A fost unul dintre marii întemeietori de așezăminte monahale și duhovnici ai Țării Românești din secolul al XIV-lea.
Citește și MÂINE: Ortodocşii şi greco catolicii îl sărbătoresc pe Sfântul Ştefan, primul martir ucis pentru că mărturisise credinţa lui Iisus
S-a născut în satul Prilep din Serbia în anul 1320, fiind înrudit cu despotul sârb Lazăr și cu domnul român Nicolae Alexandru Basarab. Deprins încă din copilărie cu citirea Scripturilor, și-a părăsit familia la o vârstă mică și a plecat la Muntele Athos, unde a devenit monah. S-a stabilit apoi la Mănăstirea Hilandar, al cărei egumen a devenit mai târziu.
Datorită virtuților sale alese, a fost trimis de cneazul Lazăr al Serbiei să stingă conflictul izbucnit între Patriarhia de Constantinopol și Biserica Sârbă, misiune încununată de succes. Părăsind Athosul, după ce a petrecut o vreme aproape de Vidin (Bulgaria), a venit în Țara Românească, în 1364, și s-a stabilit pe valea râului Vodița. Acolo a construit o mănăstire, cu ajutorul domnilor Vladislav I și Radu.
În 1388 a ctitorit Mănăstirea Tismana, pe valea pârâului cu același nume. La bătrânețe, lăsând conducerea mănăstirii unui ucenic, Sfântul Nicodim s-a retras într-o peșteră, unde a trăit în post aspru, privegheri neîncetate și rugăciune. Către sfârșitul secolului al XIV-lea, împreună cu alți ucenici a întemeiat Mănăstirea Vișina de pe Valea Jiului, iar în 1400 Mănăstirea Prislop.
Viața sa aspră și rugăciunea neîncetată l-au făcut purtător de har și făcător de minuni, ajungând vestit în popor pentru vindecările miraculoase de care aveau parte cei ce îi cereau ajutorul (cronicile relatează cum a vindecat-o pe fiica regelui Sigismund al Ungariei).
Sfântul Cuvios Nicodim a trecut la cele veșnice în 1406, iar trupul său, fiind descoperit neputrezit, a fost așezat într-o raclă din biserica Mănăstirii Tismana. Datorită unor împrejurări necunoscute, moaștele sale au fost ascunse de un egumen al mănăstirii, nefiind găsit decât un deget al Sfântului Nicodim și crucea de plumb pe care acesta a purtat-o în timpul vieții.
Sfântul Nicodim a fost un mare organizator al vieții monahale de la noi după rânduielile de la Athos. Rânduielile lăsate de el la cele două mari ctitorii ale sale din Țara Românească au slujit drept pildă pentru numeroasele mănăstiri pe care le-au ridicat mai târziu domnii Țării Românești și ai Moldovei, ucenicii săi perpetuând tradiția isihastă adusă de Nicodim de la Athos, fapt ce a dus la apariția unui puternic curent de înnoire duhovnicească în acele vremuri.