EXCLUSIV O călătorie în Ungheniul rusificat

Precum exploratorii din vechime, la prima călătorie peste Prut nu ai cum să nu rămâi şocat * chiar dacă elementele de sol, aer şi istorie sunt digerate demult, stilul de viaţă al moldovenilor ascunde expresii ale unei libertăţi pe care n-au reuşit să le-o ia nici ruşii şi pe care o vor capitaliza nici românii * cele două vămi care separă Iaşul de Ungheni sunt vulnerabile, acoperite de funcţionari care nu pot să deosebească un Glock de un pistol de panoplie  

Vama Sculeni e amorţită. Faţă de cozile infernale, ca deschiderile de supermarketuri cu „mocăciuni”, în vama asaltată de mii de români după deschiderea graniţelor cu buletinul e linişte. Câteva jeep-uri torc liniştite la rând, cu şoferii agăţaţi de portiere şi cu ochii mijiţi la silueta perfectă a poliţistei de frontieră care le verifică actele. Imediat după punctul de control românesc, un autocar este verificat de vameşi, timp în care ocupanţii acestuia freamătă ca un stup de albine în jurul remorcii ataşate. Vama miroase a tablă încinsă, a parfum, ţesături şi tutun. Brusc, gândul ne zboară spre polonezele blonde şi pistruiate care ne invadau ţara înainte de 1989, cu tot felul de „suveniruri”, care ne luau ochii pe drumurile spre taberele pionereşti. În 20 de minute suntem deja la graniţa cu Republica Moldova. După o mică formalitate, efectuată în 10 minute de două vameşe trupeşe, ne încadrăm pe drumul prăfuit spre Ungheni. Suntem pentru prima oară pe teritoriul rupt din patria mamă.

Casa de valori, cu tanchiste şi sudălmi
„Pitoreştile” câmpii sterpe ne însoţesc şi pe partea moldovenească. La câteva zeci de metri de vamă oprim în prima piaţă de pe marginea drumului. Printre legumele şi fructele scoase la vânzare de gospodine, pe tarabe stau înşirate, ca nişte popici ai lui Bachus, zeci de sticle burduhoase cu vin. Produsele din cele două chioşcuri de tablă nu se deosebesc prea mult de chinezăriile noastre din Iaşi. Arpi, înoţitorul nostru, ne invită să gustăm puţin din identitatea moldovenească şi, după un cot de drum, ne oprim în faţa unei case cu pereţii crăpaţi, pe faţada căreia tronează câteva table pe care putem citi „Banca de economii” si „Oficiul poştal”. În holul ce desparte cele două camere ale acestei instituţii onorabile moldave ne întâmpină o vrabie gureşă, care şi-a făcut cuib într-un colţ. Pe dreapta, o drăcie de aparat garnisit cu clapete, zace în mijlocul unei camere cu uşile larg deschise. „Pe cine căutaţi?”, suntem somaţi de o voce din camera vecină, deasupra căreia scrie „Oficiul poştal”. O femeie cu faţă de tanchist sovietic, al cărei chip e încadrat în ceva ce seamănă izbitor de mult cu o oliţă de noapte şi căciulă de iepure, la un loc, ne scrutează răutăcios, cu nişte ochi mongoloizi, în care nu se citeşte nici urmă de ospitalitate. E acel gen de privire care te dezarmează, fapt pentru care răspund cu vocea sugrumată: „Nişte cărţi poştale, doamnă”. „N-avem aşa ceva. Da’ pentru ce vă trebuie?”. „Să ne uităm”, răspund, la fel de tâmp, precum întrebarea moldovencei. „N-avem aşa ceva. Acu’, lumea are telefoane”, ne spune descendenta lui Ginghis Han. „Da’ banca, banca unde e ca vreau sa schimb nişte bani?”. „Banca e la chioşc”, ne spune „tanchista” şi ne arată, prin geamul garnisit cu gângănii turtite şi stafidite, o bancă de tablă, de tip texan, cu un bancomat şi o casieră înfundată în capătul containerului, alături de casa de valori.

Poporul american veghează la gropile cât Lada
De-a lungul drumului până în Ungheni, ne dumirim asupra mirării funcţionarei din Oficiul Poştal. Cu ce să ilustreze moldovenii o carte poştală? Drumurile sunt desfundate, făcute parcă pentru ca tancurile să-şi târâie tablele blindate. Drumul naţional ce leagă vama Sculeni de oraşul Ungheni deţine tristul record de a fi mai găurit decăt drumul judeţean ieşean spre Ţibana. Cu toate acestea, zeci de autoturisme Lada şi Volkswagen Passat ne depăşesc în viteză, zburând pe deasupra gropilor sau înfundîndu-şi tablele în ele. „Când plouă, tot noroiul de pe drumurile secundare este adus pe drumul naţional şi tot carosabilul zici că e o platformă de chirpici”, ne spune însoţitorul nostru. La moldoveni nu există acţiuni de toaletare a copacilor, aceştia crescând, nestingheriţi şi sălbatici, de pe vremea lui Stalin. Doar pe alocuri se mai văd cioatele unora dintre cei tăiaţi, pentru a face loc plantării de bannere cu „Sistemul de irigaţii, finanţat de poporul amercian”. Pământurile de-a dreapta şi de-a stânga drumului bombardat sunt nealterate de intervenţia vreunui utilaj. Mărăcinii îşi zburlesc spinii în soare, fără să se plângă cineva că seceta ar fi afectat vreo cultură. Pe drum, oprim la una dintre rarele „izvoare nesfârşite”, cunoscutele noastre fântâni, pentru a ne potoli setea. Casele, de jur împrejur, au la rândul lor o tehnică ciudată de construire. Majoritatea dintre ele nu au trotuare, alei de acces şi nici fundaţii, dând impresia că moldovenii sunt mai tot timpul pe fugă, precum melcii. În faţa unei astfel de case, vedem o limuzină de culoare roz. E ca şi cum ruşii l-ar zugrăvi pe Stalin în colanţi.

De la ruşi vine curentul şi… netul
Un cimitir şi o spălătorie auto ne întâmpină la intrarea în oraşul Ungheni. Crucile ruginite, vopsite în albastru, sunt parcă prefaţa unei aşezări cu o identitate zbuciumată. Prin faţa ochilor ni se perindă parcuri publice fără bănci de odihnă, cu oameni care se relaxează spijinindu-se de copaci, o „benzinărie fără rând” construită pe locul unei foste fabrici de lactate sau blocuri simple, „cu câte două-trei odăi, cu apă şi cu veceu în casă”, fără îndrăzneala unui al cincilea etaj. Totul e brut, necizelat, şi poate asta dă tot farmecul Republicii Moldova. Oamenii au rămas, în parte, cu o aversiune genetică faţă de români şi o dragoste statornică faţă de valorile ruse. Ziarele şi revistele de cultură din Ungheni, cu excepţia cotidianului „Unghiul”, sunt redactate numai în limba rusă. Nu există loc de compromis, de ediţii bilingve româno-ruse. Până şi reţeaua de internet din Ungheni, numită „Partidul nostru”, vorbeşte despre cine aduce un beneficiu sau altul în viaţa localnicilor. „Prima oară când am venit în Ungheni, am rămas şocat. Am făcut unele cumpărături şi apoi ne-am oprit să măncăm ceva, iar una din replicile vânzătoarei, când ne-a auzit vorbind româneşte, a fost: Da` ce, nu aveţi pizza şi în România?”, ne spune Arpi.

Mecca shopping-ului culinar, o mare himeră
În Ungheni, bărbaţii stau cu bărbaţii, precum romii tradiţionali de pe la noi, pufăie „Pall Mall sur” şi beau bere Chişinău, iar femeile au tabieturile lor separate, în mare parte legate de muncă. Procentul cel mai însemnat de oameni ai muncii este dat de femei, pe care le regăseşti şi la buticul din colţ, şi la volanul unui taxi. Despre pregătirea lor, e o altă discuţie. Mai bine zis, moldovencele au o naivitate aparte. După o incursiune în forţă prin Ungheni, ne aşezăm la singura terasă centrală din oraş, Magdan, şi comandăm nişte mici cu muştar, din bogata ofertă culinară, de la zamă de prepeliţă, borş roşu sau cartofi la oliţă. Ei bine, o astfel de comandă, la moldoveni merge numai cu garnitură de mazăre şi cu...fri. Nedumeriţi, o întrebăm pe ospătăriţă ce înseamnă „fri”. „Sunt ăştia”, ne spune sigură pe ea, şi ne indică micii. Îi spunem că acei „fri” ai ei nu sunt „decât mici”. „Păi, atunci nu ştiu, că nu io-s la bucătărie, da` îl întreb pe bucătar”. După ce ne delectăm cu berea lor la halbă, o bere autohtonă straşnică, peste 15 minute ne vine şi comanda, adusă de bucătar, care, plin de solicitudine ne indică mazărea ca fiind misteriosul „fri”, chiar dacă în meniu mazărea e mazăre, şi ne întinde lângă mici nişte cupe cu mujdei, în loc de muştar. „Rău cu rău, dar şi mai rău”, se aude din boxe, melodia lui Randy, parafrazând parcă gradul mai mare de înţelegere pe care îl găsim în România. O altă calitate a moldovenilor, care în unele circumstanţe ar putea să şocheze, este relaxarea lor. După ce am trecut pe la magazinele din centru, unde am descoperit cu surprindere că în Moldova există iaurt care expiră în anul 3000, ajungem la „Împărăţia curăţeniei”, un magazin de detergenţi. Dintre cele două angajate, cea mai tânără umplea de superlative produsele, iar cea mai bătrână transformase casa de marcat în „împinge tava”. Practic, pe banda destinată prduselor, femeia îşi scosese castronul cu salată de roşii, pe o hârtie îşi pusese mezelul, iar pe o bucată de ziar tăia ceapă pentru salată. Cum această imagine nu se pupă nici măcar cu foamea muncitorilor din trenurile de navetişti din Iaşi, surpinderea noastră a fost una evidentă. „Nu trebuie să lăsăm stomacul să sufere”, ne spune femeia.
Cum am reuşit să trecem arme prin Vama Sculeni
După ce am gustat din specificul moldovenesc timp de jumătate de zi, ne luăm tălpăşiţa spre celălalt mal al Prutului. Parcurgem acelaşi drum naţional pentru tancuri şi, după vreo jumate de oră de hurducături, suntem din nou în vamă. La moldoveni, nicio maşină la rând, nici un vameş la pândă. Când tocmai începeam să ne facem idei preconcepute despre transparenţa vămilor, dintr-un ungher apare un vameş rotofei, care ne cere să deschidem portbagajul. „Aveţi aia, ailaltă sau cealaltă?”, ne întreabă, în timp ce inspectează din ochi conţinutul portbagajului. „Păi, puteaţi să aveţi, că la noi nu e o problemă. Puteaţi să cumpăraţi toată Moldova, din partea noastra. Dincolo e problema, la ‘mneavoastră”, ne spune vameşul, care ne indica din bărbie vama românească. Şi câtă dreptate avea! Am trecut ca prin brănză prin vama moldovenească şi am fi trecut şi prin cea românească, dacă nu ar fi fost un incident. Un vameş parcă mult prea tânăr pentru această funcţie, ne întâmpină la control. „Aveţi ceva de declarat? Dacă nu, să vedem ce avem aici”, ne întreabă vameşul şi se uită în sacoşa uriaşă ce umple o parte din portbagaj. „Arme”, îi spunem. Vameşul cască ochii mari, se uită la noi, se uită în portbagaj şi, instinctual, se retrage un pas în spate. „Arme de panoplie”, completăm. Cu toate acestea, puştiul nu îşi schimbă din paloarea feţei şi din atitudine. „Vă rog să rămâneţi pe loc”, ne somează acesta şi, după trei minute revine însoţit de un vameş în prag de pensionare. După ce inspectează „armurăria” din portbagaj, acesta declamă: „Cu pistolul ăsta a fost împuşcat Abraham Lincoln!”. Puştiului îi vine inima la loc şi schiţează un zâmbet. „Aşa e! Şi cu ăstălalt a fost împuşcat Kennedy”, îi ţin isonul bătrânului vameş. „Nu, Kenedy s-a spânzurat!”, spune vameşul. Ne uităm la el. Nu, nu zâmbeşte, semn că asta nu a fost o glumă, ci doar o mostră de cultură generală. E clar, românii sunt fraţi cu moldovenii de peste Prut! Măcar în ce priveşte însuşirea culturii occidentale. Suntem pregătiţi să-i primim pe moldoveni, tot aşa cum am reuşit în 25 de ani de tranziţie să ne schimbăm noi, românii, propriile mentalităţi, iar ei sunt pregătiţi să-şi scoată din suflet şi de pe limbă stilul de viaţă şi inflexiunile slave în care au rostit primele cuvinte, tot aşa cum cineva ar nega că România nu e pentru moldoveni doar o pârtie spre Occident, o piaţă de tranzit şi de desfacere. Atât, cel puţin deocamdată! În ce priveşte unirea, aici e marea dilemă - a fi sau a nu „fri”? Nelu PĂUNESCU