Sărbători de iarnă în satele de altădată

De la an la an, tradiţiile se respectă tot mai puţin * colindătorii învaţă cântece de pe net, le rostesc în grabă, nu mai vor colaci şi aşteaptă bani * etnografii au păstrat cu drag poveştile despre sărbătorile din vechime

 „O viaţă fără sărbătoare e ca un drum lung fără hanuri”, spunea Democrit. Aşa au simţit probabil şi românii din satele de altădată pentru care sărbătorile erau cu adevărat sfinte. Când venea vremea lor, parcă timpul se oprea în loc şi nimic nu mai conta decât să facă tot ce este de trebuinţă pentru respectarea datinilor.
Dereticatul ritualic
După ce treceau sărbătorile Sfinţilor Andrei şi Nicolae, oamenii se pregăteau în fiecare zi pentru întâmpinarea Crăciunului şi a Anului Nou. Starea de spirit în comunitate era una de bucurie, copiii fiind cu gândul la colinde şi la celelalte obiceiuri de iarnă, şi mulţi chiar la bunătăţile pe care urmau să le guste în zilele de sărbătoare. Băieţii formau cetele de colindători, iar fetele se îngrijeau ca gospodăriile să arate cât mai bine astfel încât să nu ajungă de râsul satului. Cei care mergeau cu uratul trăgeau cu ochiul prin casă şi duceau vorba dacă gospodăria nu era pregătită cum se cuvine pentru sărbătoare. În ciuda gerului năpraznic, aşa cum era în iernile din vechime, femeile scuturau tot din casă, spălau uşile şi ferestrele şi de multe ori chiar văruiau. Tot în ultimele săptămâni înainte de Crăciun părinţii aveau grijă ca toată familia să se înnoiască, se confecţionau opinci noi şi se agoniseau cele necesare pentru a avea o masă îndestulătoare. În acelaşi timp se postea cu adevărat şi trupeşte şi sufleteşte, oamenii fiind convinşi că tot ceea ce făceau în această perioadă, bun sau rău, avea să se răsfrângă apoi asupra lor. Nu erau îngăduite supărările, certurile, invidia sau răutăţile de orice fel.
Colindatul şi descolindatul
Colindatul şi mersul cu uratul se făceau numai după pregătiri serioase, urmând temeinic reguli bine stabilite. Copiii şi tinerii se adunau din timp în cete, îşi alegeau un colindător şi făceau repetiţii pe la casele celor mai înstăriţi, la biserici sau în cadrul şezătorilor. În Ajun, zi care păstrează şi astăzi o mulţime de obiceiuri şi superstiţii, porneau colindătorii care erau primiţi la toate casele. Era o ruşine şi mare păcat să-i refuzi, existând credinţa că doar atunci când nu se vor mai cânta colinde şi când nu se vor mai colora ouă de Paşte Necuratul va veni pe Pământ şi va stăpâni lumea. Exista chiar un obicei al descolindatului - cei care nu primeau colindători erau descolindaţi, adică li se ura de boli şi de necazuri. De frica blestemelor sau pentru că dorea să respecte tradiţia cam toată lumea primea colindătorii, lăsa poarta deschisă şi chiar dacă era întuneric ei veneau şi colindau casa. Tot în ziua de Ajun, preotul venea să binecuvânteze casele şi să vestească Naşterea Domnului.
„Venirea preotului cu Ajunul este un obicei foarte vechi. El este consemnat de călătorii străini care au trecut prin ţările Române încă din secolul al XVII-lea. Preotul pornea din capătul satului de dimineaţă cum se lumina de ziuă şi până seara trebuia să treacă pe la toate casele. Gospodinele se pregăteau cum se cuvine pentru primirea preotului”, a povestit Florentina Buzenschi, muzeograf la Muzeul de Etnografie din Piatra Neamţ.
Colaci pentru colindători
Pe vremuri, în satele vasluiene, urătorii şi colindătorii erau aşteptaţi cu colaci. În funcţie de vârsta celor ce urau era şi dimensiunea colacului. Puţini sunt cei care ştiu povestea acestui colac. Etnograful Dan Ravaru ne-a spus că istoria lui începe de pe vremea dacilor. „A apărut ca o pâine rituală folosită în momente deosebite. Colacul era folosit la nuntă şi înmormântări, dar şi în obiceiurile de iarnă. Era pâinea de cea mai înaltă calitate, iar dăruirea lui către urători era cea mai mare cinste. Nu se dădeau bani colindătorilor, doar colaci şi un pahar de vin. Acolo unde erau fete de măritat, acestea ofereau colacii urătorilor”, a spus Dan Ravaru. Cu două, trei zile înainte de sărbători, gospodinele începeau să frământe colacii, după ce au adus făina de la moară şi „au probat-o”, să vadă cum creşte. „Grâul se alege şi se duce la moară cu o lună cel puţin înainte de sărbători. Apoi, din fiecare sac se ia făină şi se fac gogoşi sau turte. Se vede atunci cum creşte pâinea şi din sacul din care va creşte cel mai bine, de acolo se ia făina pentru colaci”, ne-a spus Ileana Creţu, din comuna Ştefan cel Mare. Nu numai făina contează, ci şi drojdia, care trebuie să fie proaspătă, să iasă frumos colacii. La rândul lor, aceştia se fac pe mai multe categorii. Micuţi pentru copii care vin de dimineaţă, mijlocii pentru adolescenţii care vin după prânz cu capra şi ursul şi împletiţi în patru pentru tinerii care vin cu haiducii sau irozii. Pentru biserică se face un colec special, mai mare. „Acum, în zilele noastre sunt mai puţini colindători şi vor mai mult bani, dar pe vremuri era foarte important ce fel de colac dădeai”, a mai spus mătuşa Ileana. Bătrânele din satele judeţului spun că toţi colacii daţi de pomană la sărbători sau cei duşi la biserică sunt darul sau ofrada prin care gospodarii mulţumesc lui Dumnezeu că au ajuns sănătoşi la sărbători şi că au avut grâu din ce să frământe colacii.
Alina FERENŢ, Simona POP

„La Neamţ, bucatele tradiţionale pentru Ajun erau turtele cu julfă, mâncare de hribi, pere fierte în zeamă îndulcită cu zahăr sau miere. În Bucovina se mai punea pe masă şi grâu fiert” - Florentina Buzenschi, muzeograf la Muzeul de Etnografie din Piatra Neamţ

Foto alb-negru: Muzeul de etnografie Neamţ