„Nu se cuvine să sărbătorim Centenarul Marii Uniri cu beţii şi burţi pline cu mici”

Stoica Cristinel Popa este politolog, activist ONG – preşedinte al Asociaţiei Euroteens Brăila, asistent doctorand la Universitatea „Dunărea de Jos“, din Galaţi. Este absolvent a trei universităţi americane pestigioase - Stanford University (B.A.), Harvard University (M.P.P.) şi University of Texas - Austin (M.A.), unde a fost şi asistent universitar. Vorbeşte fluent două limbi străine şi a publicat trei cărţi academice. Bursele sale obţinute pe parcursul carierei însumează peste jumătate de milion de dolari. Printre distincţiile pe care le-a primit se numără absolvirea „cu onoruri“ a licenţei la Stanford University, alegerea ca „cel mai probabil să fie un viitor preşedinte al ţării sale“ de către colegii de la Harvard University şi „Premiul de Excelenţă pentru Studenţii Angajaţi“, oferit de către Departamentul de Resurse Umane de la University of Texas. Are 29 de ani şi după opt ani de studii în Statele Unite ale Americii s-a întors, în 2015, în România, pentru a forma generaţiile tinere prin intermediul mediului academic şi al sectorului ONG.
A acceptat să răspundă la câteva întrebări ale cotidanulu Evenimentul Regional al Moldovei.

 

- Domnule Popa, pentru ce ar alege să se reîntoarcă în România cineva care a studiat la Stanford, Harvard şi Universitatea din Texas?
- Din dorinţa de a schimba ceva în ţara sa. Cred că alt motiv nu poate exista. Din punct de vedere financiar, profesional, al satisfacţiei personale este mult mai uşor să rămâi în Vest, dacă ai o astfel de educaţie. Te întorci acasă doar pentru a încerca să contribui cumva la îmbunătăţirea ţării tale.
- Este necesară o restructurare a învăţământului românesc sau se poate performa şi în condiţiile actuale?
Învăţământul românesc are nevoie de reforme pentru a putea performa. Problema este că de multe ori statul român a luat măsuri grandioase, dar de suprafaţă, în loc să implementeze măsuri de nivel mediu şi mic, mai puţin invazive, dar cu efecte benefice exponenţial mai mari. Voi da un singur exemplu. În urmă cu aproximativ doi ani s-a implementat o lege care, pentru prima dată, cerea diplomă de doctor pentru a putea fi urcat un cadru didactic din mediul universitar pe post de lector. O astfel de lege lipseşte în majoritatea ţărilor din Vest. Atât în Europa, dar şi în Statele Unite, în majoritatea statelor nu există această cerinţă. Ai nevoie de doctorat doar pentru a accede pe posturi de la conferenţiar în sus. Pentru lector, nu. Ulterior, tot în 2015, s-a implementat un act adiţional prin care nici măcar asistenţii universitari din ţara noastră nu pot obţine contract pe perioadă nelimitată decât dacă au doctorat. Aşa ceva este probabil să existe în mod exclusiv în România. Eu, în toate centrele universitare pe unde am activat, din Europa de Vest şi SUA, până în China şi Chile, nu am auzit să existe astfel de cerinţe. În plus, nivelul minim de publicaţii pe care un cadru didactic trebuie să le aibă pentru a urca pe post de conferenţiar sau profesor a devenit atât de ridicat încât sunt profesori cu premii Nobel în lumea asta care nu se încadrează în grilele impuse în România pentru urcarea în grad. Au apărut şi câteva articole în presă pe tema asta la momentul respectiv, dar problema nu a fost dezbătută suficient.
- Dar cum justifică statul român aceste condiţionalităţi? Sunt ele necesare pentru a ridica nivelul de pregătire al cadrelor didactice din România?
- Singura problemă este că existau multe alte metode pentru a face acest lucru fără a ajunge la lucruri absurde de acest gen. Cele mai eficiente metode ar fi fost: 1. verificarea doctoratelor emise în România din 1990 încoace şi mai ales al doctoratelor deţinute de cadre didactice pe teritoriul ţării noastre. Apoi, verificarea pentru plagiat al publicaţiilor folosite de cadrele didactice care deja activează în sistem pentru urcarea în grad. Asta ar fi însemnat o reformă reală a sistemului de învăţământ universitar din România. În schimb, varianta aleasă implică încă odată întoarcerea la teoria formelor fără fond. S-a implementat oficial un standard extrem de înalt, chiar ridicol de înalt, aş putea spune, dar „băieţii deştepţi” oricum vor continua să activeze în sistem cu doctoratele lor plagiate şi, în mod similar, vor folosi publicaţii plagiate pentru a-şi continua ascensiunea pe funcţii din ce în ce mai înalte. La ora actuală există în sistemul universitar românesc sute de persoane care au toate sau multe grade academice obţinute cu lucrări şi doctorate plagiate parţial sau integral, dar pe ei nu îi deranjează nimeni. Unii au venituri de câteva mii de euro lunar. La polul opus, tinerii care doresc să intre în sistem trebuie să se ridice la un nivel complet nerealist şi inacceptabil de pretenţios, fiind, de asemenea, plătiţi cu salarii ce nu depăşesc cu mult cel minim pe economie. În condiţiile acestea, fără o reformă reală nu vom putea niciodată performa cu sistemul nostru educaţional.
- Credeţi că este capabilă actuala clasă politică să găsească un consens în cadrul societăţii, pentru a putea ieşi din situaţia socio-economică precară în care ne aflăm?
- Nu ştiu dacă este posibil un consens pentru asta şi nici dacă ar fi necesar. La fel ca şi în cazul sistemului de învăţământ, sunt adeptul măsurilor de nivel mediu şi mic, dar cu impact real şi făcute până la capăt. Soluţia pentru situaţia socio-economică precară în care ne aflăm este foarte simplă. Primul pas este să nu distrugem ceea ce mai funcţionează. Atunci când guvernanţii nu doar că nu propun şi nu implementează măsuri pozitive pentru economie, dar iau exact măsurile pe care atât toţi experţii din România, cât şi cei internaţionali le spun că sunt nocive, avem clar o problemă cu ei, iar singurul mod de a-i înlătura este să votăm în mod constant şi în mod informat. Noi, în România trebuie să ne axăm pe mecanismele simple ale democraţiei şi să ne exercităm drepturile de bază, precum dreptul de a vota, nu să încercăm măsuri grandioase, dar nerealiste.
- De ce credeţi că, în ciuda faptului că înregistrează cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană, România nu reuşeşte să asigure un nivel de trai decent cetăţenilor ei?
- Pentru că grupul de oligarhi îşi împart între ei această creştere economică, în loc să permită o distribuire cât de cât naturală a ei. Anul acesta, în mod clar, majoritatea creşterii economice s-a dus direct în salariile mărite ale unui grup select de funcţionari publici şi politicieni. Dacă banii care s-au direcţionat către ei ar fi fost investiţi în diverse proiecte de infrastructură, în toată ţara, nici măcar nu mai era nevoie de folosirea unor mecanisme precum modificarea salariului minim. O data ce un oraş, o localitate beneficiază de infrastructura necesară, atunci investitorii vin în mod natural, iar în plus antreprenoriatul local se poate dezvolta în mod organic.
- Centenarul Marii Uniri ne regăseşte într-o stare deplorabilă din punct de vedere al unităţii naţionale. Poate fi acesta un punct de plecare pentru restabilirea coeziunii şi a reducerii decalajelor mari existente astăzi între principalele provincii istorice?
- Aş dori să vă pot spune că decalajele între diferitele zone ale unei ţări pot fi eliminate rapid. Din păcate, exemple precum Statele Unite ale Americii - cu diviziunea sa economică între Nord şi Sud, Italia - cu o diviziune similară, şi Germania - cu o diviziune economică între Vest şi Est, ne arată faptul că diferenţele economice între diferitele zone ale unei ţări pot persista zeci şi chiar sute de ani. Astfel, cel mai important lucru este ca un stat să aibă creştere economică care să fie simţită de populaţia din toate regiunile ţării. Însă, întotdeauna unii vor simţi mai mult, alţii mai puţin prosperitatea economică într-un stat. La fel cum au existat şi vor exista mereu diferenţe între oraş şi sat, la fel vor exista cel puţin nişte mici diferenţe între zonele geografice ale României. Dacă vorbim în mod explicit despre Moldova, din păcate regiunea are nişte dezavantaje majore datorate geografiei, cele mai importante fiind lipsa de resurse naturale comparabile cu ce găsim în alte zone ale ţării - petrol, metale preţioase etc. şi plasarea sa în estul României, adică în contact cu vecinii cei mai săraci şi înapoiaţi ai ţării, fostele teritorii URSS.
- Şi cum ar trebui sărbătorit Centenarul Marii Uniri?
- Când vine vorba de Centenarul Marii Uniri, mă întristează foarte mult lipsa de viziune, dar şi lipsa de punere în practică. ştim cu toţii că, per total, ţinând cont de contextul european şi internaţional, actuala situaţie a României lasă mult de dorit în comparaţie cu marile succese înregistrate în 1918. La asta se adaugă faptul că suntem incapabili şi să marcăm în mod decisiv şi memorabil împlinirea acestor 100 de ani. Cu alte cuvinte, nu doar că nu ne ridicăm la nivelul anului 1918 cu realizările noastre, dar nici măcar nu putem sărbători în mod adecvat marile realizări ale generaţiilor dinaintea noastră.
Am fost întrebat de mai multe ori cum consider că ar fi trebuit sărbătorit Centenarul Marii Uniri. Modul ideal, din punctul meu de vedere, ar fi fost sa fie construite - din timp, evident, o serie de proiecte cheie de infrastructură care, ulterior, să primească nume răsunătoare, relevante pentru momentul sărbătorit. Astfel, puteam împuşca doi iepuri dintr-o lovitură: marcam în mod corespunzător şi momentul, dar rămâneam şi cu ceva palpabil pentru viitor. Trebuia făcută, astfel, o listă de proiecte de infrastructură de acest gen cu care românii să se mândrească şi la care străinii să se minuneze, sau măcar să spună: „bine că mai au şi ei câte ceva la nivelul Occidentului”. În schimb, ce vom avea? Cel mai probabil multe petreceri şi alte lucruri superficiale de acest gen. Evenimente pe care le vom uita după o săptămână. Se ştie că de câţiva ani mare parte din bugete, mai ales din cele locale, se duc anual pe evenimente de felul acesta. Nu se cuvine să sărbătorim Centenarul Marii Uniri cu beţii şi burţi pline cu mici. Cred că poporul nostru poate mai mult decât atât. Când generaţiile viitoare vor deschide manualul de istorie, ce vrem să scrie acolo? Că la 100 de ani Marea Unire a fost sărbătorită cu un mare chef, sau că s-a construit Podul X, Autostrada Y, Instituţia de Cultură Z etc.? În momentul de faţă, distribuim cu mare mândrie pe internet informaţii precum că Podul de la Cernavodă, construit de Anghel Saligny, era cel mai lung pod din Europa în 1895, sau faptul că Peleşul era una dintre clădirile cu cele mai moderne tehnologii când a fost terminat. În mod similar, ne mândrim şi îi minunăm pe străini cu realizări precum Casa Poporului, deşi au fost construite în perioade dificile pentru poporul român. Întrebarea este care dintre realizările actualei generaţii vor minuna românii şi străinii, în viitor?
Dan M.BREZULEANU