Derapajele lui Erdogan şi scurta cale spre dictatură

Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a anunţat că va convoca alegeri parlamentare şi prezidenţiale anticipate, la 24 iunie. Motivul invocat de Erdogan este climatul din zonă, ca urmare a izbucnirii crizei din Siria.

Alegerile se anunţă a fi, însă, extrem de controversate. Preşedintele Turciei a anunţat că, pentru a combate relele cu care s-a confruntat în vechiul sistem, vor fi făcute modificări constituţionale prin care preşedintele Turciei să fie în acelaşi timp şi prim ministru, iar un asemenea scenariu nu poate fi îmbucurător, în condiţiile în care Erdogan a fost acuzat de exces de putere. La aceasta se mai adaugă prelungirea cu încă trei luni a stării de urgenţă instituită în 2016, în urma tentativei de lovitură de sat, ceea ce înseamnă că alegerile vor fi ţinute sub stare de urgenţă, în care, practic, puterea va controla mass-media, administraţia, armata, poliţia...

Situaţia generată prin forţarea alegerilor în acest moment îi va crea lui Recep Erdogan o relaţie şi mai tensionată cu Statele Unite ale Americii şi mai ales cu Uniunea Europeană. În anul 2016, fostul preşedinte al SUA, Barack Obama, îi atrăgea atenţia liderului turc faptul că în statele membre NATO nu au loc lovituri de stat. Prin această exprimare voalată, americanii au încercat să îl facă pe preşedintele Turciei să înţeleagă că a avut o reacţie exagerată la evenimentele întâmplate şi că pune în pericol prezenţa Turciei alături de aliaţii occidentali.

În ceea ce priveşte relaţiile cu Bruxellesul, în loc să accepte formula propusă Turciei în 2016, de a urgenta negocierile de aderare, Erdogan a mizat pe faptul că Uniunea Europeană are nevoie de sprijinul ţării sale şi că poate încerca un şantaj pornind de la problema refugiaţilor şi o eventuală apropiere în contrapartidă de Rusia. Şantajul s-a întors însă complet împotriva sa, căci Rusia nu are ce să ofere Turciei. Singura care deţine fondurile necesare pentru dezvoltare e Uniunea Europeană, care tocmai i-a transmis cel mai clar mesaj că nu este dispusă să accepte derapaje de la democraţie.

Comisia Europeană a publicat deja raportul cu privire la evoluţia Turciei în direcţia aderării la blocul comunitar. În raport, Ankara este sever criticată pentru că în ultimii doi ani a realizat regrese în ceea ce priveşte respectarea drepturilor omului, a libertăţii de exprimare, a statului de drept şi a independenţei justiţiei. Totodată, documentul precizează clar că întărirea puterilor prezidenţiale distruge democraţia din Turcia. În condiţiile în care numai unul din cele 16 capitole a fost închis, este clar că direcţia spre care se îndreaptă Turcia est una opusă Uniunii Europene.

Nu ştiu dacă pe Recep Erdogan l-a întrebat cineva de la cine s-a inspirat atunci când s-a decis să facă un cumul între cele două funcţii - preşedinte şi prim-ministru. Sunt sigur, însă, că la o asemenea întrebare ar răspunde, fără dar şi poate, că de la Statele Unite. Nu am nici îndoială că într-o democraţie consolidată, cu o societate civilă dezvoltată, justiţie independentă şi libertate a presei cum sunt în SUA, cumulul celor două funcţii poate exista fără să pună în pericol democraţia, pentru că instituţiile menite să bareze excesul de putere funcţionează acolo. În Turcia, însă, cu trecutul problematic al loviturilor de stat date de către armată, pentru a preveni accesul la putere pe calea alegerilor a grupărilor fundamentaliste musulmane şi existenţa unor minorităţi naţionale contestare radical – sirienii şi kurzii, cu care Ankara nu a cultivat niciodată dialogul, este greu de crezul că reforma constituţională a liderului turc va avea urmări pozitive. Măsurile acestea vor semăna, mai degrabă, cu altele promovate, în trecut, de un alt conducător, care a mai cumulat cele două funcţii şi nu a lăsat lumii decât amintiri neplăcute – Adolf Hitler. Daniel-Valeriu BOBOC