Comorile uitate din casa bunicilor

Ţesăturile care altădată împodobeau toate casele moldovenilor mai pot fi găsite astăzi doar în încăperile muzeelor de etnografie * chiar dacă în ultimii ani multe meşteşuguri au fost redescoperite şi creatorii populari au început să fie din nou apreciaţi, arta populară rămâne apanajul altor vremuri * cândva, orice femeie de la ţară ştia să ţeasă şi se mândrea cu lucrurile care ieşeau din mâinile ei * astăzi, cele care se mai pricep şi sunt dispuse să se mai ostenească să scrie poveşti cu fire de lână se pot număra pe degetele de la o mână

Textilele populare de casă reprezintă unul din cele mai importante segmente ale artei populare. Cu rol utilitar, dar şi decorativ acestea erau nelipsite din gospodăriile de la sat, dând culoare şi personalitate locuinţei ţărăneşti.
Ţesutul, o îndeletnicire multimilenară
Cele mai vechi mărturii referitoare la ţesăturile din zona Neamţului sunt din perioada civilizaţiei Cucuteni şi sunt reprezentate de urmele lăsate de materiale textile pe fundul unor vase de ceramică. Este vorba de vase descoperite la Frumuşica şi Văleni, aflate în patrimoniul Complexului Muzeal Neamţ. Vechimea acestui meşteşug este demonstrată şi de greutăţile pentru războiul de ţesut care au fost descoperite. Erau folosite la cel mai vechi război de ţesut din zonă, unul vertical, sub forma unui stativ, pe care firele verticale erau fixate cu ajutorul unor greutăţi. Documente scrise despre meşteşugul prelucrării fibrelor textile sunt şi din perioada medievală, de când se foloseşte războiul de ţesut orizontal, mai performant şi mai rapid.

În satele româneşti de altădată exista câte un război de ţesut în fiecare gospodărie. Se ţesea pânză din in şi cânepă, dar şi din fire de lână. Borangicul a apărut mai târziu, în secolul al XIX-lea, pe filieră mănăstirească.
Comorile ţesute în mănăstiri
Cele mai vechi scoarţe din judeţul Neamţ se găsesc la mănăstirile Agapia şi Văratec. Tot acolo sunt şi cele mai vechi ateliere de ţesut care mai funcţionează şi astăzi pentru că măicuţele continuă să lucreze cu dăruirea şi priceperea pe care ţărăncile le-au pierdut pe măsură ce tehnologia şi kitsch-ul au invadat lumea satului românesc.
„Covoarele realizate în atelierele de ţesătorie ale Mănăstirii Văratec încă din secolele XIX şi XX, cât şi în ziua de astăzi, sunt renumite nu numai pe plan local, ci şi internaţional. Cei care merg la aşezământul românesc de la Ierusalim vor recunoaşte stilul ţesăturilor realizate de măicuţele de la Mănăstirea Văratec. Cele mai valoroase ţesături şi broderii se află în muzeul mănăstirii noastre. Din colecţia muzeului ar trebui menţionat covorul realizat de domniţa Safta Brâncoveanu, ţesătură cu elemente florale, la care domniţa, în calitatea de vieţuitoare în mănăstirea noastră a lucrat o perioadă de aproximativ 5 ani. Safta Brâncoveanu venea aici des la mama sa, Elisabeta Balş, vieţuitoare a mănăstirii, aşa cum a devenit şi domniţa Safta după moartea soţului său”, a explicat maica Ecaterina de la Mănăstirea Văratec.

„Atelierul de covoare de la mănăstirea Agapia este unul din cele mai mari ale mănăstirii pe lângă celelalte existente, dar şi cel mai vechi, creat încă din anul 1803 de măicuţele care au venit aici. Atelierul poate fi şi vizitat de pelerini şi de turişti care pot vedea cum lucrează maicile, iar cei interesaţi pot cumpăra ţesături”, a spus şi maica Irina de la Mănăstirea Agapia
Îndeletnicire, măiestrie, migală
Ţesăturile aveau în primul rând rol utilitar, de a ţine cald şi de a acoperi eventualele imperfecţiuni ale pereţilor. Dar pentru că ocupau o suprafaţă mare din casă, femeia de la ţară a început să pună accent şi pe aspectul estetic.
„Textilele de interior împodobeau întreaga locuinţă ţărănească, erau cele care înveseleau interiorul altfel auster. Erau covoare, ştergare, perdele. Covoarele de mari dimensiuni, ţesute strâns, poartă denumirea de scoarţe, pentru că erau destul de rigide. Există şi covoare de dimensiuni mai mici, lăicerele şi păretarele, care se puneau pe laviţă şi pe pereţi. Cea care domina încăperea era însă scoarţa, aşezată deasupra patului. E important de ştiut faptul că la început covoarele nu se puneau pe jos. Abia târziu, sub influenţa modei orăşeneşti, ţăranul a început să pună pe jos covoare”, a spus Florentina Buzenschi, muzeograf la Muzeul de Etnografie Piatra Neamţ.
Cele mai simple modele de ţesături erau lăicerele cu vrâste (dungi verticale colorate care se repetau). Apoi modelele încep să varieze, cu o simbolistică inspirată din natură sau din alte culturi, realizându-se chiar compoziţii. Un motiv întâlnit frecvent este „pomul vieţii”.

„Pomul vieţii este unul din motivele cel mai des întâlnite pe covoarele din judeţul Neamţ. şi acesta putea fi reprezentat în foarte multe variante, fie că avea rădăcini sau era pus într-un vas, avea păsări pe ramuri sau şerpi afrontaţi la bază. Apoi decorul a evoluat şi întâlnim motive zoomorfe (păsări, câini, cerbi – n.r.) şi decoruri vegetale, cel mai des trandafirul”, a explicat Florentina Buzenschi
Alte piese ţesute cu rol decorativ erau ştergarele. Acestea se puneau pe perete în formă de fluture, cel mai frumos fiind aşezat la icoană. La început ştergarele au fost folosite şi ca perdele , după care au apărut perdelele propriu-zise. Existau, în plus, textile folosite pentru şters corpul sau blidele, ţesute din fire de cânepă, dar şi textile folosite pe masă şi pentru a înveli bucatele.
O altă caracteristică a ţesăturilor tradiţionale româneşti este folosirea culorilor naturale. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea ,firele se colorau doar cu nuanţe vegetale, care erau pastelate sau „potolite”, dar foarte frumoase şi pentru că nu erau stridente puteau fi combinate în posibilităţi nenumărate, rezultatul fiind un colorit armonios, plăcut vederii. Culori de bază erau negru, roşu, verde olive, galben şi maro. Vopsirea firelor era o îndeletnicire complexă, practicată îndeosebi de femei, aşa cum de altfel se întâmpla şi în cazul ţesutului. Se foloseau diferite părţi ale plantelor, culese în anumite condiţii. Astfel galbenul şi ocrul se putea obţine din tulpini de cânepă, floarea-soarelui sau gălbenele, negrul din scoarţe de arin, stejar sau nuc, roşul din fructe de soc, frunze de prun sau scoarţe de măceş. Procedeul nu era unul uşor, dar rezultatul era deosebit şi de durată, culorile naturale fiind mult mai rezistente în timp decât vopselele chimice.
Dincolo de tehnici, culori şi modele, în aceste ţesături femeile de la sat puneau creativitatea şi sufletul lor. Iar obiectele pe care le realizau erau cu atât mai apreciate cu cât erau mai muncite. Cele mai frumoase piese erau transmise din generaţie în generaţie, ca un adevărat tezaur al fiecărei familii.
De la „pomul vieţii” la „Răpirea din serai”
Declinul maxim al artei populare româneşti a fost în perioada comunistă. Foarte mulţi ţărani au fost mutaţi şi au pierdut legătura cu lumea satului. Cei care au rămas la ţară, munceau la CAP sau în întreprinderi şi nu mai aveau timp să lucreze, aşa că ţesăturile au fost înlocuite de mochete şi de covoare cu motive orientale.
După câteva decenii, românii şi mai ales străinii au învăţat să aprecieze din nou arta populară. Ţesăturile tradiţionale sunt din nou căutate, dar au devenit aproape un lux. Un covor ţesut de mari dimensiuni, la care au fost folosite măcar parţial culori naturale poate costa în jur de 2.500 de euro. A devenit aproape o modă pentru cei care au case mari să îşi amenajeze o încăpere aşa cum erau altădată interioarele ţărăneşti. Cine mai lucrează astfel de obiecte? O mână de meşteri populari. La Neamţ sunt recunoscuţi pentru ţesături deosebite Iulian şi Maria Mihalache, de la Bălţăteşti, care realizează de la carpete la scoarţe cu motive tradiţionale, şi folosesc încă o parte dintre materiale vopsite cu culori naturale. Nimeni nu mai ţese însă pânză de casă în Neamţ, acest meşteşug fiind aproape cu totul pierdut.
Alina FERENŢ

„Bogăţia formelor, tehnologiilor şi stilurilor decorative ale textilelor uzuale şi expuse în interior reflectă capacitatea creatoarelor de a se adapta la diferite condiţii economice şi sociale, survenite de-a lungul timpului şi de a-şi schimba concepţiile utilitare şi estetice. Toate mutaţiile, înregistrate într-un ritm mai lent în trecut şi mai accelerat în secolul al XX-lea, s-au încadrat în liniile generale ale tradiţiei populare, păstrate în Neamţ mult mai bine decât în alte zone etnografice româneşti, datorită contextului geografic şi istoric” – Elena Florescu („Textile populare de casă din zona Neamţ”)