Despre moartea aparentă, cu un profesor în „arta de a trăi”

Dimensiune font:

| 08-06-2013 05:00

* Ioan D. Matei este unul dintre oamenii aceia „frumoşi”, în toată plenitudinea cuvântului, cu modestia şi determinarea citindu-i-se pe chip * un om cu o poveste şi, mai ales, cu o sumă de poveţe pentru ceilalţi – venind nu doar din cărţile lui, ci şi din simpla-i prezenţă * spune despre sine că este doar un conferenţiar în „Anatomia şi fiziologia societăţii”, formula anglo-saxonă pe care o preferă celei de „Economie politică”, disciplină pe care, de altfel, a predat-o la Universitatea din Iaşi * noi i-am spune, mai curând, profesor în „arta de a trăi”...

Cândva, portarul îi deschidea, „ca ministrului”, uşa Ministerului Industriei Alimentare, unde lucra ca (foarte tânăr) economist. Se ocupa de planurile cincinale, la direcţia Generală a Panificaţiei. Programul său, de la 7 dimineaţa, până spre miezul nopţii, este acum o amintire. De aproape 23 de ani, Ioan D. Matei a ieşit la pensie şi are o altă mare preocupare: longevitatea. A scris câteva texte pe tema aceasta, în „Flacăra Iaşului”, dar după ce adunat un vraf de ziare, s-a gândit că şi mai spre folos ar fi lumii cărţile. A publicat mai întâi o broşură – „Din viaţa-minune a părintelui Leontie Gazea – secretul longevităţii” (1997, reeditată în 2007), continuând apoi cu opt volume, printre care se numără „Testamentul educaţional”, „Leacuri populare” (ajuns la ediţia a III-a, volumul a fost realizat în colaborare cu Alexandru C. Armaşu), „Din poveţele longevivilor” (2000), „Pentru societatea noastră” (2005). Scrie concentrat, „periat bine”, cum spune, dar preocuparea sa este constantă.

„De mic am observat oamenii în suferinţă. Aveam patru-cinci ani când am văzut un convoi funerar. M-a cuprins mila, îmi amintesc şi acum că-mi venea să plâng, pentru că murise o femeie pe care o ştiam, era cumsecade. Am început să întreb de ce a murit – era din cauza bolii, a lipsei de medicamente... Am avut mereu milă faţă de oameni aflaţi în suferinţă şi dacă n-am putut să mă fac doctor, că urmasem liceul comercial, am zis că pot să deschid mintea şi inima oamenilor, lucrând în învăţământ”.

Fireşte, având în CV un „job”, cum îi spunem noi astăzi, la Ministerul Industriei Alimentare, nu mi-am putut reprima câteva întrebări despre relaţia cu partidul şi, mai ales cu „raţiile” din perioada comunistă, dat fiind că s-a ocupat de planuri cincinale pentru fabricile de „pâine, biscuiţi şi macaroane” din toată ţara. „Tata, care era un om gospodar, mi-a zis, de acasă: Nici un partid să nu urmăreşti, ci doar cartea, că altfel oile te aşteaptă! Şi eu mi-am văzut de carte! La coasă, mă trezea tata la 3, ca să merg la Minister, mă trezeam la 5. De aici m-au trimis să fac doctoratul la Petersburg şi eram singurul doctorand fără a fi membru de partid. M-au făcut, în scurt timp, şi membru...”.

Cât despre „raţii”, acestea au apărut în anii '80, adică la vreo 20 de ani distanţă de la planurile cincinale pe care le făcea Ioan D. Matei, la minister.(Gina Popa)

Ioan D. Matei: „Moartea nu-i totdeauna reală, adevărată”.

„Sfârşitul vieţii bietului om este moartea. Nimic nu-i implică omului - în întreaga lui fiinţare - o teamă atât de mare ca teama de moarte. Mulţi se obişnuiesc cu gândul morţii inevitabile şi caută să-şi abată gândurile de la acest eveniment cutremurător. Îndeosebi ţăranii, prin tradiţie - care-i sfântă la ei, ştiu bine şi mulţi chiar se pregătesc - la o vârstă mai înaintată - pentru ea, confecţionându-şi cu un timp înainte sicriu şi haine şi le păstrează cu grijă pentru acest eveniment.

Mi-aduc aminte, părinţii mei care au trăit peste 90 de ani (tata 90 de ani şi peste două luni, iar mama 96 de ani şi peste trei luni) şi-au pregătit două sicrie solide din stejar cu circa 25 de ani înainte şi le-au păstrat în podul casei, iar hainele pentru înmormântare - în lada de zestre. Însăşi confecţionarea acestor obiecte îi face odată în plus, pe ţărani să se obişnuiască cu sfârşitul iminent al vieţii lor, ca de altfel a omului în general. Părinţii mei şi-au cumpărat - cu mult timp înainte, şi loc în cimitir (au făcut şi bordură de jur împrejurul locului respectiv). La fel, au construit, la cap o cruce mare - solidă, din piatră. Şi orăşenii - mulţi, au în minte trează ideea morţii şi-şi cumpără loc de cimitir, şi-şi construiesc -unii, şi cavou (mai mult sau mai puţin perfecţionat).

Moartea nu-i totdeauna reală, adevărată. Ea este uneori aparentă (clinică). Iată câteva cazuri de moarte aparentă a unor persoane care au fost înmormântate aşa, de vii, şi câteva cazuri de persoane care puteau să fie înmormântate şi au avut norocul să scape.

Un prim caz

A avut loc în orăşelul meu natal Siret - Suceava, înaintea primului război mondial, cu un băiat dintr-o familie de oameni truditori, serioşi, cu stare. Purta numele - Iaţichevici. Tatăl, „şeful” familiei, era vameş de preţ, iar soţia lui era o gospodină model. Al doilea lor fecior, adolescent fiind, s-a îndrăgostit nebuneşte de fata mai mare a familiei Covalciuc. Dar, nu după mult timp, când el era cuprins straşnic de focul iubirii, ea l-a refuzat într-un limbaj blând, prietenos, dar din care rezulta hotărât lucru. Pentru el a fost o lovitură catastrofală, de moarte. În scurt timp, el şi-a pus şi capăt zilelor. Se vorbea că s-ar fi împuşcat. Familia zdrobită de durere i-a făcut o înmormântare aşa, în rând cu lumea bună din care de altfel şi făcea parte. În după-amiaza zilei în care l-au redat pământului şi au terminat şi cu parastasul, mama amuţită şi extrem de obosită - şi de fapta groaznică întâmplată şi atâta muncă, s-a culcat. În puterea nopţii, ea visează strigăte sfâşietoare ale băiatului înmormântat. El striga în disperare, mereu: „Mamă eu sunt viu, mamă eu sunt viu...” La strigătele înspăimântătoare ale băiatului - visate persistent, ea, mama lui, a sărit buimăcită din pat şi fulgerător a luat felinarul, a trezit trei vecini voinici şi cu hârleţe şi lopeţi au „zburat” la cimitir. Munceau pe nerăsuflate. În fine, au ajuns la sicriu, au ridicat capacul şi, ce să vadă? înfiorător! Băiatul era întors cu faţa în jos şi fără suflare.

Al doilea caz

S-a întâmplat în oraşul Cernăuţi (pe care l-am îndrăgit când am urmat acolo în 1943 – 1944, clasa a V-a de liceu). E vorba de moartea unui cetăţean, Cuharciuc V., care a avut loc cu puţin timp înaintea scurtei mele şederi în Cernăuţi. Când a decedat acest cernăuţean, nu se ştie câte zile şi nopţi l-au ţinut în casă - pe masă - aşa cum a fost şi cum mai este şi acum obiceiul în multe locuri. Creştineşte, în tradiţia poporului nostru este să-1 ţină familia pe decedat trei zile. Fapt este că în noaptea care a urmat înhumării omului, soţia a visat că-i viu (acolo în cavou). Repetându-se visul şi în noaptea următoare, soţia a relatat visul din nou familiei întregi şi acum şi apropiaţilor. Şi, au hotărât să meargă cu preotul şi să deschidă cavoul. Zis şi făcut. S-au dus şi au ridicat capacul cavoului. Privind toţi în interiorul lui au văzut repede mortul. Era zgribulit într-un colţ. Evident fără suflare. Soţia şi alţii cu lacrimi în ochi şi-au închipuit cum s-o fi zbuciumat - bietul - ca să găsească (în acea beznă) ieşirea şi de bună seamă aşa cum fusese şi bolnav şi sleit de puteri şi înspăimântat peste măsură de locul în care se afla, l-a cuprins în acele condiţii groaznice moartea adevărată.

Al treilea caz

S-a întâmplat tot în Bucovina şi anume în comuna Horodnic (situată nu prea departe de Rădăuţi - SV). S-a transmis prin generaţii că acum circa şapte-opt decenii în urmă a trăit în comună o ţărancă neîntrecută la muncă şi avută pe măsură. îşi ducea ultimii ani de viaţă singură. Aşa i-a fost soarta - ziceau sătenii. Şi când a murit, rudele ei apropiate respectând ultimele ei dorinţe, au îmbrăcat-o bine, frumos, în straie făcute, pregătite anume, cu ani în urmă de defuncta şi i-au pus şi multe bijuterii care mai de care mai frumoase şi mai scumpe: mărgele, cercei, brăţară, ceas la mână (elveţian) etc. După ce au îngropat-o şi imediat ce s-a-nnoptat binişor şi toată aşezarea era cuprinsă de un somn adânc, trei nevoiaşi - care se vorbiră înainte - s-au dus repejor şi au dezgropat-o. Ajungând la sicriu, cu trudă au reuşit să ridice şi capacul şi atunci ce să vadă? Săteanca, vrednica bogătana - cu vreo câteva ore înainte îngropată, era vie. Au rămas înmărmuriţi, atât dânsa, care era vie, cât şi cei trei consăteni care au dezgropat-o şi au găsit-o vie. Ea le-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Au rămas toţi - şi ea şi ei - foarte mulţumiţi. Iată cum bogăţia şi sărăcia au salvat săteanca de la moarte adevărată, care putea să-i fie groaznic de chinuitoare. Acest caz l-am aflat de la o rudă de a mea - prin căsătorie - care-i actualmente medic rezident, iar dânsa a aflat de la bătrânele comunei”...

Alte şase astfel de cazuri, în ediţia de sâmbăta viitoare

Astăzi, Ioan D. Matei, împărtăşeşte frânturi din filosofia sa de viaţă: „Eu n-am nici bicicletă. Maşina este alegerea unei metode de a te îmbolnăvi. Omul care nu se mişcă, anchilozează. O maşină, dacă nu e mutată din loc doi ani, se strică, darămite omul!”.

Acum ne poți urmări și pe FACEBOOK