Drama unei mame care vrea să-şi elibereze copiii!

* în urma unui accident de tren petrecut acum trei ani, Cristina Grigoraş a rămas fără picioare, de la pulpe în jos * are proteze, mai mult ca să fie, decât ca s-o ajute * în acest timp, de ajutor îi sunt băieţii – de 9 şi de 13 ani * ea plânge, de durere fizică, dar şi de durerea cauzată de neputinţa de a-şi scoate, măcar, copiii la plimbare * începutul fericirii ajunge la 35.000 de lei

De multe ori, alergăm cuprinşi de vâltoarea vieţii şi uităm să ne mai oprim, câte o clipă, pentru a privi în jur. Nu-i mai vedem pe cei care se împiedică şi cad, nu ne mai interesează viaţa celor care au rămas în urmă. Nici nu ne gândim că noi înşine am putea să clacăm, cândva, iremediabil. Trăim clipa cea bună şi ne permitem să ne plângem de ea – în timp ce clipele multora dintre semenii noştri sunt pline de durere, de lacrimi şi de neputinţă.
În 2010, în preajma Crăciunului, în Iaşi avea să se întâmple un accident de tren. Un altul, dintre atâtea... Trecut cu vederea, pentru marea majoritate dintre noi. O noua dramă, însă, pentru o mamă şi pentru copiii ei.
Era 22 decembrie, iar Cristina Grigoraş, la 35 de ani atunci, a văzut moartea cu ochii. Bântuită de tot felul de griji şi de supărări, a traversat calea ferată prin zona Nicolina, în loc mereu circulat – deşi, nepermis. Ghinionul ei în acea zi a fost ca, într-o fracţiune de secundă, să alunece între şine. În următoarea secundă a văzut trenul apropiindu-se şi a încremenit. „Nu mi-e bine deloc când îmi amintesc. Am alunecat şi am căzut şi, până m-am dezmeticit, a trecut trenul. M-am pierdut atât de tare, că n-am mai reuşit să mă clintesc”, povesteşte Cristina, şi picături mari de lacrimi i se strecoară pe obraz.

Proteze de coşmar
S-a trezit din coşmar a doua zi, dimineaţă – la spital. Iar coşmarul continuă, de atunci. În goana lui, trenul i-a retezat amândouă picioarele, de la pulpe în jos. I-a retezat şi multe dintre vise. Rămâne însă ancorată în realitate şi, aşa cum poate, se străduieşte să facă tot ce-i stă în putinţă pentru copiii ei. Sergiu are 13 ani, iar Robert – nouă. Părinţii lor s-au despărţit demult, iar tatăl, care locuieşte acum în străinătate, îi mai vizitează la sărbători. Era în Iaşi, atunci – la momentul tragediei. Era parte din gândurile şi din supărările mamei. La divorţ, el a rămas cu locuinţa, iar ea, cu băieţii. Atunci când el acceptă, familia destrămată locuieşte în camera de cămin din Nicolina. Când el se supără, cei trei îşi caută gazdă. Şi, tot aşa.
Acesta e necazul cel mai mic al copiilor. Căci, aceştia nu mai sunt demult doar copii – ci, şi bărbaţi în casă. Mamei lor i s-au făcut proteze – prin Casa de Asigurări de Sănătate. Dintr-un plastic dur, din toate punctele de vedere. În acest context, Cristina se descurcă să meargă binişor – doar prin mica locuinţă. O locuinţă în interiorul căreia pare că va rămâne captivă pentru tot restul vieţii. „Dacă merg de acasă până în staţie, deja mi se pare că am făcut kilometri. Protezele sunt foarte grele şi incomode la mers. Sunt insuportabile. De la manşonul de plastic, adică de la ciorap, îmi transpiră şi îmi joacă piciorul. Nu am stabilitate. Mereu sunt o rană şi mereu risc să-mi pierd o proteză în mijlocul drumului”, explică Cristina.

„Mi-am pierdut încrederea în oameni...”
În acest fel, singura modalitate de a-şi face curaj să iasă din casă este apelând la serviciile firmelor de taximetrie. Deloc ieftine şi deloc pe placul ei... Mai ales după câteva experienţe care au făcut-o să-şi piardă definitiv încrederea în oameni. „Este foarte greu. Toţi te fraieresc, mai ales când văd un asemenea caz. Odată, un taximetrist a observat cât de greu merg şi m-a întrebat ce-am păţit. I-am povestit necazul meu, că-mi cresc copiii singură şi că plătesc chirie. Totuşi, nimic nu l-a înduplecat. Mi-a spus că ştie de o cremă care cicatrizează rănile. Mi-a dat la telefon o aşa-zisă asistentă, care să garanteze pentru efectul miraculos al ei. Eu nu mai ştiam ce să fac, ca să scap de durere şi am crezut în bunele lui intenţii. I-am dat un milion, iar el, din acea clipă, nu a mai răspuns la telefon. S-a îmbogăţit din milionul meu?”, se întreabă Cristina, fără să aştepte vreun răspuns.
Acel milion – noua sută de lei – a însemnat o pierdere uriaşă pentru membrii familiei Grigoraş. Pentru că, deşi, aparent, de pe urma necazului se câştigă bine, de bani se trage, de la o lună la alta. Copiii primesc câţiva bani de la tată, iar mama are pensie provizorie pe caz de boală şi pensie de handicap. Însă, cheltuielile sunt mari şi gândul de a pune vreun leu deoparte e greu de aplicat.

„La Dumnezeu mă rog... dar, şi pentru a ajunge la biserică trebuie să folosesc taxiul – şi e greu...” - Cristina Grigoraş

Copiii nu cer decât o plimbare în parc
Mama se bucură dacă-i poate hrăni pe Robert şi pe Sergiu aşa cum trebuie, dacă le cumpără tot ce au nevoie – de îmbrăcat, de încălţat, pentru la şcoală şi pentru micile lor plăceri. La marea ei nevoie, de care depinde, într-un fel şi siguranţa şi stabilitatea familiei, în viitor, aproape că-i este greu şi să mai spere. „Nişte proteze mai bune, care să mă ajute să mă mişc şi să-mi ofere stabilitate când păşesc, ar costa aproximativ 350 de milioane (n.r.: 35.000 de lei). Nu am de unde să fac rost de atâţia bani. Însă, de banii aceştia depinde fericirea copiilor mei. Eu m-aş putea întoarce la muncă şi i-aş elibera de povara pe care o au acum de purtat”, subliniază Cristina Grigoraş.
Căci, nu este deloc uşor ca un copil de 13 ani să fie, încă de acum trei ani, responsabil cu tot ce înseamnă cumpărături. Prin liste scrise sau comunicând la telefon, Sergiu cumpără de la prima pâine, până la tot ce mai este necesar într-o casă de om. Din urmă vine Robert – ajutorul mai mic, dar de mare preţ acum, când fratele lui mai mare şi-a rupt mâna. „Fac de toate, dar uneori mă mai şi satur. Oricum, nu renunţ în a o ajuta pe mama”, promite Sergiu. Alte promisiuni vin pentru viitorul îndepărtat. „Când o să fiu mare, o să muncesc şi o să-i fac eu mamei proteze. Vom lua şi o casă!”, spune cu mare convingere Robert. În acest timp, mama lor plânge înfundat. „În parc aş vrea să mergem toţi aşa, ca altădată”, completează fiul cel mic – şi, în inocenţa lui şi în minima-i dorinţă, parcă apasă şi mai tare cuţitul în rană.

„Am momente în care cad în disperare. Când mă văd că plâng, copiii îmi sunt alături. Ei mi-s sprijin pentru comunicarea cu exteriorul. Ei, dar vreau să le fiu eu mai mult de ajutor! Înainte, mereu mergeam în Copou şi veneam pe jos de acolo. Eram învăţaţi tot timpul împreună dar, de acum trei ani, viaţa noastră s-a schimbat” - Cristina Grigoraş

35.000 de lei – o sumă de neimaginat
În cele mai multe rânduri în care copiii o roagă să-i însoţească undeva, mama se vede nevoită să refuze. „Ei nu ştiu şi nici nu vreau să ştie ce durere am eu... Nu au cum să înţeleagă. Nici copiii, nici oamenii mari... Omul sănătos nu poate să înţeleagă. Nici chiar mama mea sau fraţii mei nu mă cred... nu conştientizează. Ei sunt bine, trăiesc bine... fiecare cu familiile lor şi cu problema lor. Iar pe mine mă fericesc că am bani”, povesteşte Cristina, schiţând un zâmbet amar.
Înainte de tragedie, a lucrat în confecţii. Şi-ar vrea mult să poată lucra în continuare, să dea pensia provizorie de boală pe un salariu decent. În condiţiile de faţă, nu ar ajuta-o decât un serviciu la care să poată sta jos. Însă, dacă ar găsi ceva – cum s-ar deplasa până acolo? Singura variantă ar fi taxiul. Numai că, zilnic, dus-întors cu maşina, s-ar putea ca, trăgând linie la final de lună, să cheltuie chiar mai mult decât câştigă. Ceea ce n-ar fi deloc o afacere. „Acum, nu pot să mă deplasez singură. Nu am deloc stabilitate, mă duc pe-o parte. Dacă aş avea proteze performante, aş fi independentă. Astea performante sunt foarte bune, mai uşoare, nu mai transpiri, nu mai e ciorapul ăsta care mie îmi alunecă şi pe care, la fiecare câţiva paşi, trebuie să mă opresc să-l ridic”, spune femeia. Şi, aşa, toate visele ei de viitor şi toate planurile pentru o viaţă mai bună dedicată copiilor se izbesc de 35.000 de lei. Până la îndeplinirea lor, ea rămâne în casă, zi şi noapte şi se gândeşte la toate problemele pe care le are. Nu-i este deloc bine. Nici copiilor nu le e bine – când o găsesc plângând. Nici când fac de toate pentru casă, ca nişte oameni mari. Viaţa lor - a tuturor! - depinde de două proteze. Pentru a reîncepe, prin parc, plimbările. Şi, pentru a o lua mai apoi la galop, cu mai multă credinţă şi cu mai multă speranţă în ziua de vine. (Anda Pintilie)

„Trăiesc cu speranţa că, poate mă vede cineva şi poate mă va ajuta cu protezele. Poate va vedea cât sufăr şi cât suferă copiii mei”.

Dacă aveţi posibilitatea şi dacă doriţi să o ajutaţi pe Cristina Grigoraş, o puteţi contacta la numărul de telefon 0753 404 058.