Istoria celei mai mari înmormântări colective din România

 foto:teotrandafir.ro

* ... pe 25 august 1988 au fost înmormântaţi toţi, în aceeaşi zi, în acelaşi cimitir, la aceeaşi oră. De pe fiecare uliţă ieşea câte un sicriu. Erau aşezate în faţa bisericii, la rând, li s-a făcut slujbă la toţi, după care, cu maşinile, câte doi, trei, patru sau cinci în fiecare maşină, morţii au fost duşi la cimitir... * În ziua înmormântării, satul s-a umplut de miliţieni, de securişti, erau peste tot, întreaga operaţiune fiind supravegheată de pe un deal, de un zbir, de un secretar al partidului, de la judeţ * de la tragedie, în fiecare an, în biserica din sat se oficiază o slujbă de pomenire în memoria celor 23 de morţi în cumplitul accident

În urmă cu exact 30 de ani, pe 25 august 1988, în comuna Faraoani din judeţul Bacău a avut loc cea mai mare înmormântare colectivă din România, după ce 27 de localnici au pierit într-un cumplit accident rutier petrecut pe drumul Dărmăneşti - Valea Uzului, la graniţa cu judeţul Harghita. 19 oameni din Faraoani, patru din Valea Mare şi patru din Orbeni, majoritatea tineri de 13-17 ani, şi-au găsit sfârşitul în seara duminicii de 21 august 1988, în timp ce se îndreptau cu un camion şi cu o remorcă spre judeţul Harghita, la recoltatul cartofilor. După trecerea unui pod, pe la ora 19.10, pe drumul forestier Dărmăneşti - Covasna, malul râului s-a surpat, remorca cu bagaje a derapat, apoi s-a răsturnat şi a antrenat în cădere prăbuşirea întregii maşini în albia râului. Unii s-au înecat sub lada maşinii răsturnate, alţii au fost striviţi de obloane. Din cele 63 de persoane, 27 au murit. Era în timpul comunismului. Mergeau la recoltat cartofi, să câştige o bucată de pâine.

Tragedia

În remorcă au pus bagajele, plecau pentru zece zile, în maşină, pe bănci, au stat înghesuiţi toţi, dar nu conta. Veselie mare, copiii cântau, glumeau, salutau oamenii pe drum. Destinaţia era localitatea Sânmărtin-Simeon, judeţul Harghita. Nu au mai ajuns. Şoferul, de frica Miliţiei, a luat hotărârea să părăsească drumul principal, Comăneşti – Miercurea Ciuc, şi a preferat unul lăturalnic, mai scurt, Dărmăneşti –Valea Uzului, în cea mai mare parte un drum forestier, greu. „Să ştiţi că de la plecare a fost cu ghinion, maşina era să se răstoarne când a întors, în sat, iar pe drum, şoferul a fost amendat pentru că eram prea mulţi în maşină şi nici nu era destinată pentru persoane”, spune Iacinta Pal Fărcaş, o supravieţuitoare a carnagiului. Era ora 19.00. Maşina se deplasa greu pe drumul forestier. Se făcuse linişte. Trebuiau să treacă peste un pod, din faţă venea o maşină mică, o Dacie roşie, unii spun că era de culoare neagră. Şoferul de pe Saviem, camionul în care se aflau muncitorii, încărcat la maxim, instabil, a ferit Dacia, care ar fi forţat intrarea pe pod, a tras dreapta, a trecut podul, însă remorca s-a agăţat de capul de pod, a alunecat pe marginea moale, a tras şi maşina după ea, care s-a răsturnat în râu, cu roţile în sus, iar remorca a venit peste ea. Fracţiuni de secundă. Pasagerii din partea stângă au fost aruncaţi în apă sau pe malul celălalt, alţii, din partea dreaptă şi din mijloc, au fost prinşi sub caroserie, sub obloane. Secundele se scurgeau. Linişte totală. Apoi valea s-a umplut de strigăte, vaiete, chemări, plânsete. Unii au murit imediat striviţi de obloane, alţii înecaţi, mulţi răniţi.

La înmormântare, satul-înconjurat de securişti în civil

Morţii au fost duşi la morga din Bacău, răniţii la spitalul din Moineşti. Parohul de Moineşti de pe vremea aceea, pr. Ioan Purcaru, care a mers la spital pentru a-i îngriji, îşi aminteşte: „Am intrat în salonul mare unde i-am spovedit şi i-am împărtăşit pe toţi... În salon erau bărbaţi şi femei în jurul vârstei de 50-60 ani, dar şi tineri între 13 şi 17 ani, cu feţele arse de soare, crăpate, palmele pline de bătături, privirea pierdută şi neîncrezătoare. În timp ce scriam lista cu numele lor, o fată cu mâinile în semn de implorare şi cu vocea tremurândă mi-a adresat această întrebare - strigăt de durere a unui copil inocent... Unde este mama mea? N-aţi auzit de cutare?... Unde este?... Am rămas pentru o clipă perplex, dar imediat am adăugat: O voi căuta... Nu mai era printre cei vii”.

Mulţi îşi amintesc şi astăzi cum în urmă cu 30 de ani de pe fiecare uliţă veneau oamenii cu sicriele. Au fost aşezate în semicerc în faţa bisericii. Oamenii plângeau şi se rugau. Mulţi îşi conduceau copii pe ultimul drum. Pe 25 august au fost înmormântaţi toţi, în aceeaşi zi, în acelaşi cimitir, la aceeaşi oră. De pe fiecare uliţă ieşea câte un sicriu. Erau aşezate în faţa bisericii, la rând, li s-a făcut slujbă la toţi, după care, cu maşinile, câte doi, trei, patru sau cinci în fiecare maşină, morţii au fost duşi la cimitir. Cortegiul funerar a pornit către cimitir, mii de oameni i-au condus spre locul de veci. Un fluviu de oameni, un fluviu de suferinţă. Coroane, flori, lacrimi, strigăte de durere. Totul s-a oprit în loc când clopotul de la vechea biserică din cimitir a bătut. Fiecare sicriu şi-a găsit locul, lângă rude, bunici, părinţi. 23 de gropi au cuprins trupurile copiilor, ale celor în vârstă, la aceeaşi oră, aşa cum le-a fost şi moartea. Afară au rămas doar crucile, cu un nume pe ele. Afară au rămas şi părinţii, fraţii, surorile, prietenii, pentru a-i plânge şi pentru a se ruga, în fiecare zi, în fiecare ceas. În ziua înmormântării, satul s-a umplut de miliţieni, de securişti, erau peste tot, întreaga operaţiune fiind supravegheată de pe un deal, de un zbir, de un secretar al partidului, de la judeţ. „Îmi amintesc înmormântarea de parcă a fost ieri: 23 de sicrie erau în semicerc, lângă biserică, iar lângă ele rudele. Pe drum spre biserică văzusem deja fluviul de procesiuni de pe toate uliţele. Au fost multe familii care au pierdut atunci pe cineva... Pentru mine a fost foarte greu să le spun oamenilor ceva în acele momente. Mi-a venit ideea să le vorbesc despre suferinţa mai mare a unui nevinovat, Isus”, a spus PS Petru Gherghel, care a oficiat înmormântarea acum 30 de ani.

Înnaintea înmormântării au adus în sat zahăr şi ulei

Cei patru ortodocşi decedaţi au fost înmormântaţi separat, la Orbeni. Satul Faraoani fusese împresurat cu securişti în civil, de teamă să nu izbucnească vreo revoltă. În zilele precedente înmormântării au adus în sat zahăr şi ulei.

Evident, în ziarele vremii nu s-a scris nimic. Erau notate accidentele din Occident, tinerii care mureau din cauza alcoolului sau drogurilor din SUA. La noi, era totul bine. Nu trebuia să transpară ideea că oamenii sufereau de foame şi, în căutarea de lucru, munceau până şi copiii. La comemorarea de acum zece ani, ca şi la comemorarea de anul acesta, printre participanţi a fost şi Augustin Bărbuţ, preot carmelit, supravieţuitor al accidentului. Avea 15 ani când s-a întâmplat tragedia. De la tragedie, în fiecare an, în biserica din sat se oficiază o slujbă de pomenire în memoria celor 23 de morţi în cumplitul accident. Florin CRĂCIUN