Locul în care viaţa renaşte din lacrimi EXCLUSIV

Secţia de Îngrijiri Paliative de la IRO adăposteşte, anual, mii de oameni care poartă pe umeri boli incurabile, care nu mai răspund la tratament * aceştia găsesc aici o echipă formată din medici, asistente, psiholog, preot nutriţionist sau kinetoterapeut, care îi ajută ca viaţa în ultimele clipe să fie una liniştită şi fără dureri * în acest loc, atât personalul medical, cât şi pacienţii, învaţă că fericirea stă în lucrurile simple ale vieţii

Dintre miile de oameni care ajung anual să fie internaţi în Secţia de Îngrijiri Paliative de la Institutul Regional de Oncologie (IRO) Iaşi, puţini se apucă să le mulţumească medicilor sau echipei care le-a mângâiat rănile şi le-a mai înmuiat din dureri.

Echipa de la IRO este conştientă de acest lucru şi încearcă, zi de zi, să trăiască alături de aceşti pacienţi fiecare clipă, ca şi cum ar fi o viaţă întreagă. În cadrul secţiei nu există doar medici şi asistente, ci o întreagă echipă care se îngrijeşte ca bolnavii incurabili să simtă cât mai puţin cum îi macină evoluţia bolii. Pe lângă medici şi asistente, din echipă fac parte preot, psiholog, asistent social, dar şi nutriţionist sau kinetoterapeut, care se asigură ca îngrijirea acestora să fie una completă atât fizică, cât şi emoţională, socială şi spirituală.

De 25 de ani salvează vieţilor unor necunoscuţi

Deşi există ideea preconcepută că aici ajung doar bolnavii de cancer în stadiu terminal, îngrijirea paliativă este şi pentru bolile non-oncologice, cum ar fi cele degenerative neurologice, fibroză pulmonară sau cei cu HIV/SIDA, în general, pentru pacienţi care nu mai beneficiază de tratament activ de vindecare, fiind diagnosticaţi cu boli incurabile. „Orice om care ajunge la noi trebuie privit dincolo de un trup bolnav, ca un om care are suflet, trăiri şi spirit. Aici abordăm pacientul prin mai multe paliere, fizic, emoţional, social sau spiritual”, povesteşte asist. univ. dr. Vladimir Poroch, coordonatorul Secţiei de Îngrijiri Paliative de la IRO, care este şi vicepreşedintele Asociaţiei Naţionale de Îngrijiri Paliative (ANIP). Tratamentul este unul adaptat fiecărui caz în parte, începând de la administrarea dozelor, până la abordarea psiho-emoţională, medicii susţinând că este un exemplu de medicină personalizată, în care fiecare decizie se ia căutând echilibrul, punând în balanţă necesităţile şi riscurile.

Secţia se este amenajată la etajele IV şi V şi are doar 20 de paturi mai mereu ocupate, existând liste de aşteptare făcute în funcţie de gravitatea cazurilor. Atunci când se eliberează un loc, cei înscrişi pe listă sunt chemaţi să îl ocupe, însă, de multe ori, pacientul nu mai apucă să facă acest lucru, întrucât se stinge din viaţă. Iar uneori timpul de aşteptare este unul foarte scurt, de la câteva zile la maximum două săptămâni. „Locurile sunt insuficiente pentru nevoia care există, nu stăm niciodată cu paturi libere. Aveam la un moment dat 70 de oameni pe liste, iar când am început să sunăm, jumătate dintre ei erau decedaţi”, arată asist. univ. dr. Vladimir Poroch. Reinternările sunt şi mai puţine, pentru că nu toţi ajung şi a doua oară să intre pe uşile IRO.

Curaj…
În ochii celor care lucrează în cadrul secţiei se întrepătrund când lacrimi, când emoţii, când tristeţe. Pentru că aici se întâlnesc, zi de zi, cu oameni care îşi trăiesc ultimele zile, săptămâni sau luni de viaţă. Unul dintre cazurile care încă le mai stârneşte emoţii este cel al unui băiat de 18 ani, diagnosticat încă de la 13 ani cu osteosarcom (tumoră malignă a osului), cu metastaze generalizate, conştient în fiecare moment de evoluţia bolii şi care s-a stins din viaţă în luna decembrie, la doar o săptămână de la externare. „Ştia foarte multe despre boala lui, insista să i se spună, iar noi la început omiteam, însă lua foile şi căuta pe Internet până a înţelege gravitatea afecţiunii. Din cauza faptului că de la 13 ani stătea mai mult prin spitale, a mers foarte puţin la şcoală. Însă, a interacţionat foarte mult cu studenţii de aici, voia chiar să scrie o carte despre cancer, însă nu a mai apucat. Însă, a dictat unei studente câteva pagini, care au rămas şi acum scrise. Dacă le citiţi, o să plângeţi”, explică asist. univ. dr. Vladimir Poroch.

Băiatul a ajuns la IRO după ce a împlinit 18 ani, fiind transferat de la Spitalul de Copii „Sf. Maria”, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa şi unde şi-a cunoscut şi primele prietene. Şi acestea au decedat, una de leucemie şi cealaltă de cancer. „La el era frapantă forţa de a accepta ideea că va muri. El ne încuraja pe noi, în loc să fie invers. Îşi încuraja familia, mama, care era alături de el în fiecare clipă”, îşi aminteşte asistenta şefă Liliana Crucianu.

Însă, nu toţi reuşesc să facă faţă bolii în aceeaşi manieră. De aceea, este nevoie de prezenţa unui psiholog, care să echilibreze atât membrii familiei, cât şi pacientul. „Trebuie explicat că îngrijirile paliative nu amână boala şi nici nu o vindecă, ci doar ajută ca acceptarea ideii de moarte să devină un lucru natural, că minuni nu se pot face. Însă nu toţi pacienţii au nevoie de suport, există cazuri care îşi găsesc propriile resurse de adaptare la situaţii, pentru că toată viaţa au fost nişte luptători şi au luat obstacolele vieţii ca atare. Mai dificil este însă atunci când, dincolo de pacienţii care au nevoie de consiliere mai sunt şi aparţinători care nu înţeleg că lucrurile nu merg tocmai bine. Pun presiune pe pacient, spun că nu se mobilizează şi astfel se ajunge la rupturi”, a explicat Roxana Postolică, psiholog în cadrul IRO Iaşi.

… şi resemnare
Cei care stau lângă patul bolnavilor zi de zi spun că, în universul lor, lucrurile se desfăşoară cu o altă viteză. Cele mai mari bucurii ale lor se rezumă la a putea merge sau la a mai deschide ochii pentru încă o zi, împreună cu cei din familia lor. Aşa s-a întâmplat în cazul unei doamne de 40 de ani, diagnosticată cu cancer ovarian şi care, conform medicilor, a luptat până în ultimul moment. „Pacienţii de la paliaţie au alte aspiraţii, noi poate ne dorim case, maşini, însă pentru ea, cel mai important era să facă doar câţiva paşi. Îmi amintesc cum, într-o dimineaţă, stăteam în camera de gardă şi am văzut-o venind ajutată de fata ei de 18 ani, cu zâmbetul pe buze şi mi-a zis Doamna Lili, uitaţi că merg, mulţumesc lui Dumnezeu. Nu putem să nu rămânem impresionaţi în astfel de situaţii”, subliniază asistenta Liliana Crucianu. Cele mai triste şi mai impresionante cazuri sunt ale tinerilor care se luptă cu boala şi care, mai apoi, ajung să realizeze că nu vor supravieţui şi fac tot posibilul ca viaţa lor să se desfăşoare măcar parţial în mod normal. La fel a fost şi cazul unei fete de 24 de ani, care a vrut să se căsătorească înainte de a muri. „Îmi amintesc şi acum că era în biserică, în cărucior cu rotile, îmbrăcată în rochie de mireasă”, povesteşte, vizibil emoţionată, asistenta.

De ce aşteptăm patru ore pentru o ambulanţă?

Definirea ca oameni
Echipa care îşi rupe din timpul zilnic pentru a le fi alături de cei care îşi trăiesc ultimele clipe găseşte în bolnavii din paturile de spital modele de viaţă, inspirate de curajul sau de propria experienţă. Mai mult, susţin că privesc munca de zi cu zi cu o oarecare normalitate. „Nu e normal să vedem atâta suferinţă, însă, cumva, a intrat într-o normalitate. Din 2012, de când s-a deschis IRO, niciunul dintre noi nu a plecat la altă secţie şi cred că asta rezumă cel mai bine activitatea noastră”, subliniază asistenta Liliana Crucianu.

Dincolo de normalitate, medicii extrag fericirea din micile fericiri ale pacienţilor, din experienţa lor de viaţă sau din simplitatea gesturilor pe care aceştia le fac. „Mă întreabă multă lume ce găsesc frumos în această secţie, unde mor oameni. Însă, le spun mereu că în îngrijirea paliativă nu este vorba despre moarte, ci despre viaţă, chiar dacă despre ultima parte a vieţii. Mă simt în fiecare zi un om câştigat, din punct de vedere al definirii mele ca om, al desăvârşirii mele pe plan spiritual şi emoţional. Faptul că am în fiecare zi contact cu pacienţi care au o experienţă de viaţă şi care realizează cât de importantă este viaţa, care au diverse regrete referitor la ce au reuşit sau nu să facă, te determină să reconsideri viaţa şi să o vezi altfel. Să vezi că fericirea poate consta în lucruri simple, că nu trebuie să fii încrâncenat pentru lucruri trecătoare, să acorzi mai multă importanţă spiritului, sufletului, relaţiilor cu alte persoane, împăcării cu sine şi cu ceilalţi”, subliniază dr. Vladimir Poroch.
Iar cei care se confruntă cu aceste imagini zi de zi nu sunt oameni oarecare. Sunt persoane cu o anumită structură sufletească, care reuşesc să-şi menţină un echilibru interior, dar şi tăria de caracter. Oameni care ştiu că, dincolo de corpul deformat de boală există mereu un suflet care încearcă să rămână frumos. Mădălina OLARIU

Drumul florilor din Ţara Haţegului FOTO

* * *
150.000
Este numărul de pacienţi din România care au nevoie de îngrijiri paliative

* * *
Doar 8% este gradul de acoperire la nivel naţional

* * *
50% dintre pacienţii internaţi mor pe paturile de spital

* * *
„În îngrijirea paliativă nu este vorba despre moarte, ci despre viaţă” - asist. univ. dr. Vladimir Poroch, coordonatorul Secţiei de Îngrijiri Paliative din cadrul IRO Iaşi