Lungul drum al oficializării unei iubiri într-un sat din Moldova

* la început, a fost povestea de dragoste * apoi a fost nuntă mare, cu alai * mirii au profitat astfel de concediul de la slujba din Italia, naşii au venit din Germania, rudele - de prin toate părţile lumii * despre lungul drum al oficializării unei mari iubiri într-un sat din Moldova, într-o relatare subiectivă de reporter-nuntaş

Cum nu-s două poveşti de dragoste la fel, nici nunţi în oglindă nu-s!
D. şi I. s-au cunoscut într-un oraş din Italia, venind din acelaşi sat din Moldova – Focuri, judeţul Iaşi (este cel puţin straniu cum lumea e atât de mare, şi totuşi atât de mică). Deşi se cunoşteau „din vedere”, drumurile li s-au întâlnit departe de casă, iar legământul lor a avut de înfruntat nebănuite obstacole. Hotărâţi să îmbătrânească împreună, el a cerut-o de soţie, de la taică-său, „cum se face”... Au antamat apoi lăutari, care aveau să dea tonul unei nunţi tradiţionale, pe placul părinţilor şi al bunicilor, dar şi spre încântarea celor care vedeau pentru prima dată o astfel de desfăşurare de forţe.

„Gătitul” miresei
Mireasa aşteaptă în prag, destul de gătită deja, în rochia ei târguită după lungi căutări prin câteva dintre oraşele Italiei. Pe drum se aud chiuieli, semn că alaiul mirelui se apropie de casa părinţilor ei. Porţile sunt deschise în larg, lăutarii cântă, părinţii fetei întâmpină lumea. Fursecuri, vin, strângeri de mână, pupături, ochi mari de curiozitate, ochi mijiţi de lacrimi, de emoţie, de fericire... cine poate şti?!
Vine şi personajul salvator, un domn cu prosop pe umăr, care nu lasă pe nimeni neinstruit: „Acum voi staţi aici, naşa vine să gătească mireasa. Aşa, zâmbiţi la fotograf, aveţi grijă ce spuneţi că se filmează... Acum naşul găteşte mirele. Nişte flăcăi asă-l ajute... Puneţi-i nişte bolduri pe scaun, să se înţepe-n ele, trebuie să vă învăţ eu?!”. Toată lumea e cu ochii la vornicul cel atoateştiutor ca la dirijor. E drept, şi el se simte un fel de Nicolae Botgros, dar măcar atâta satisfacţie să aibă după ce dirijează un alai întreg.
„Iertăciunea”
Pare că toată lumea face ceea ce trebuie, dar dacă opreşti pe cineva cu vreo directivă nouă, uită unde se ducea de fapt şi de ce. „Hai, la iertăciune!” Părinţii, bunicii, fraţii, surorile, beau din pahare pe care mireasa le întinde cu mâini tremurânde. Nişte neamuri mai „sensibile”, scapă câteva lacrimi, dar vornicul le zoreşte – nu-i vreme!
Înainte de a părăsi bătătura la braţul viitorului soţ, mireasa aruncă în cele patru zări tot atâtea bucăţi dintr-un colac...

„Ce se mai face acum? Nu legăm porţile, ca să ne dea mirele nişte bani?”, se interesează un flăcău de prin vecini. I se spune că operaţiunea asta trebuie să aibă loc la biserică. „Atunci se să facem? Dacă furăm noi mireasa acum, ca să ne luăm de-o grijă, ce se întâmplă?”, se înflăcărează personajul. Zic: „Îţi plăteşte taică-său spitalizarea!”. „A, dar nu-i problemă! Am o asigurare în Germania, de nu apucă să mă ia ăştia cu salvarea. În patru ore, de oriunde aş fi, sunt în Germania, vin să mă ia cu elicopterul”... se împăunează Marian, care a emigrat de câţiva ani. „Dacă mai au ce lua”, îl ţine la distanţă altcineva.

Alaiul mirilor
Alaiul porneşte prin drumul de ţară, cu praful cât talpa pantofului, cu pietre ici-colo, cât să-ţi încurce şi mai tare paşii. În afară de mine, nimeni nu pare să fie atent la acest detaliu. Lăutarii cântă, alaiul chiuie, mireasa şi mirele dau directive pe ultima sută de metri...

Ajunşi în faţa Primăriei, un nuntaş tachinează acordeonistul, cu o glumă pe care nu îndrăzneşte să o ducă până la capăt:
- Lili, vezi că a zis primarul că aici nu au voie...
- ... Ţiganii? Las' să-şi ţină el primăria lui şi eu acordeonul meu!

Ca să incite spiritele, Lili începe o cântare nouă, care sună fantastic venind din burduful acordeonului său vechi ca veselia şi tristeţea, deopotrivă. După câteva acorduri, identific „Pinguinul”. Băieţii care participă an de an la alaiurile cu obiceiuri de iarnă, sunt ochi şi urechi. Bat ritmul cu vârful pantofilor (negri-praf!) în pietrişul drumului şi trăiesc muzica lui Lili, uitând parcă de fete. Când îşi amintesc de ele, le iau la joc şi uită să le mai lase (ştiu, e o formulă interpretabilă, dar oricare alte sinonime academice ar strica toată atmosfera!).

Călătoria lui Lili - rezumat
Lili cântă deja de vreo 12 ore. A luat mirele de acasă cu muzică, a fost „la gătit” mireasa, a cântat în urma alaiului. La Primărie, a cântat iar.
După scurta ceremonie „civilă”, oficiată de primar, acordeonul lui a izbucnit, parcă, mai dihai ca în oricare alte ceasuri petrecute cu nuntaşii: „Mulţi ani trăiascăă!”... Tinerii abia se ţineau de el, cu versurile. Lili parcă intrase în nori, cânta cu ochii închişi, ca pentru el. Îşi răsfăţa sufletul, uitând de povara, cuantificabilă în kilograme, a acordeonului.
Când a coborât, totuşi, cu picioarele pe pământ, Lili a făcut semn că ar bea şi el nişte vin. Sticlele pe care vorniceii le purtau pe drum la vedere îi erau ascunse lui Lili, ca să nu-şi piardă inspiraţia. Băieţii ba îl amânau, ba îl zoreau să nu întârzie prea mult cu sticla la gură, de frică să nu lase alaiul fără muzică.

Abia când nuntaşii au intrat în biserică, Lili a luat o pauză. Şi-a odihnit braţele la crâşma de peste drum, supravegheat însă de vornicei ca un sportiv de performanţă care ar fi fost pregătit să aducă „aurul” de la Mondiale!

Lili nu este prea vorbăreţ. E lăutar şi cu asta povestea lui, cică, e gata. Soarta pare să-i fi arătat, în detrimentul altora, cât se poate de limpede, misiunea pe care o are de îndeplinit pe pământ. Supus unui Dumnezeu despre care nu filosofează, Lili cântă şi nu pune întrebări. Numai pe bunica miresei a întrebat-o, văzând că se încinge în sârbă: „Eu te ştiu pe matale de atâţi ani, da' nu te-am văzut giucând. Mai ţii minte că eu am cântat la matale acasă în fiecare iarnă, când făceau băieţii matale căiuţi? Şi când au plecat în armată, tot eu le-am cântat. Mai ştii matale treaba asta?!”

Satul cu trei confesiuni faţă în faţă cu ecumenismul
Aparent, satul acesta este cel mai ecumenic din lume – de la 1878 încoace, după ce ostaşii au primit drept răsplată parcele egale de pământ, cele 11 drumuri ale satului „desenat”/ schiţat astfel purtând denumirea de „sectoare” - trăiesc aici ortodocşi (majoritari), catolici (care nu folosesc niciodată cuvântul minoritar când e vorba de statutul lor – sunt mai puţini, dar compensează prin mândrie!) şi lipoveni (care îşi văd de grădinăritul lor, de parcă ceilalţi, oricât de mulţi, nici nu ar exista – sau ar fi mereu cu 13 zile calendaristice înainte – o distanţă care îi îndepărtează şi la propriu şi la figurat).
Dar acestea sunt doar consideraţiile mele... Iar ca să fiu cât de cât credibilă, trebuie să limpezesc un lucru: am crescut în satul acesta, la bunici, petrecându-mi aici fiecare vacanţă. De aceea ştiu că nunta aceasta a fost mai specială decât altele, pentru că în satul în care ortodocşii le spun catolicilor „bozgori”, iar catolicii ortodocşilor - „ţigani”, acum au intrat în biserică împreună, într-un singur alai.

După slujba oficiată de patru preoţi, în timp ce mireasa dădea semne că leşină de emoţie o dată la două minute, la ieşire cântau din nou Lili şi toboşarul lui.
Poarta legată, găleţile cu apă şi petalele de flori aruncate în faţa mirilor – toate acestea fac parte dintr-un ritual pe care druştele şi vorniceii (pentru conformitate, domnişoarele şi cavalerii de onoare) l-au preluat nu se ştie când, de la cine, dar... definitiv.
Lili porneşte câte o cântare nouă, ori de câte ori mirele scoate bani din buzunare. Parcă se încarcă la priză, la vederea bancnotelor. Mirele încearcă să mai negociez pe ici pe colo, că deh, până dimineaţă mai e mult, şi ştie că trebuie să-şi răscumpere şi mireasa! Pentru că aici nu există nuntă fără furatul miresei...

... Numai dacă adunarea ar depăşi media de vârstă 80 de ani ar fi de înţeles ca mireasa să nu fie furată şi nici atunci, că tot s-ar găsi vreun „caterincar” care să dea emoţii mirelui să să-i ceară răscumpărare ceva ce nu poate da – cum ar fi un sac de pufuleţi la miezul nopţii sau vreo maşină decapotabilă, aşa, „la mişto”!

Lili s-a oprit din cântat, când nuntaşii au intrat în „local” - un restaurant surprinzător de elegant, în centrul satului (pe timpul lui Ceauşescu aici era un „birt”, la care bărbaţii opreau să bea câte un rachiu, venind apoi cu buzunarele pline de bomboane pentru copiii sau nepoţii care îi aşteptau cuminţi în căruţă...).
Se auzea, cristalină şi aproape sterilă faţă de acordeonul lui, orga. Obosit şi nu prea fericit de ipostaza asta, Lili s-a lăsat urcat într-o maşină şi a dispărut.
 

Alaiul socrului
Un alt obicei vechi, respectat cu sfinţenie în sat, este adunarea „oamenilor socrului” la el acasă. Mi-am imaginat că nu poate fi cine ştie ce atmosferă, că vine lumea - „ghigâlţ- ghiogâţ” nişte sarmale, un pahar de vin să prindă curaj să urce dealul până la restaurant şi gata.
Când mă apropii de casă, aud iar acordeonul lui Lili! În curte, dans, nu glumă... Sarmalele nu mai prezentau niciun interes, câtă vreme muzica răsuna ca în vremea tinereţii „socrului mic”! Oamenii au ieşit pe poartă, ca să plece spre restaurantul din centrul satului. Cam acelaşi „film”, ca la plecarea alaiului cu mire şi mireasă, acelaşi praf, dar văzut altfel în întuneric, aceiaşi vornicei cu sticle de vin în mână şi flori în piept, dar cu „hu-iu-iuuu”-uri mai răguşite.

 

Recunosc, am trişat şi am plecat la restaaurant cu maşina, conştientă că ratez discuţii spumoase despre ce-am mai făcut unul, altul, cum a venit sau n-a venit Cutare la nună – cu soţ sau fără, coafată sau nu, cu rochie prea lungă sau prea scurtă...
* * *
După toate etapele de peste zi ale acestei nunţi tradiţionale, când am ajuns la restaurant - în sfârşit la locul care îmi era rezervat până dimineaţă, eram obosită de parcă participasem deja la alte trei nunţi.
(Gina Popa)

 

Citiţi şi:
România-Italia: istorisiri cu dus şi întors

„Ciao, signora, care-i viaţa?”