Maestrul fotograf Romeo Mărăndici, din Bacău: „Ochiul este calea de ieşire a sufletului” FOTO

Unul dintre cei care a reuşit să ducă, de trei generaţii, tradiţia familiei sale în acest domeniu este maestrul fotograf Romeo Mărăndici, considerat de critici printre cei mai apreciaţi artişti în breasla profesioniştilor din România.„Foto Mărăndici” a devenit un brand recunoscut chiar şi în străinătate 

Dacă un fierar-betonist ia bisturiul şi se pune la masa de operaţii, nu a devenit din start neurochirurg; şi nici nu are impresia. O gorilă dacă se pune la manşa unui Boeing nu a devenit pilot. Iar un Stradivarius nu poate răscoli sufletul decât în mâna unui artist. Asta se întâmplă şi cu fotografia. Sau, mai precis, cu arta fotografică. Pentru că fotografiile poartă întotdeauna amprenta fotografului care le realizează. Dacă vrei să cunoşti sufletul unui fotograf, priveşte-i fotografiile. Unul dintre cei care a reuşit să ducă, de trei generaţii, tradiţia familiei sale în acest domeniu este maestrul fotograf Romeo Mărăndici din Bacău, considerat de critici printre cei mai apreciaţi artişti în breasla profesioniştilor din România. Cu siguranţă, la botez maestrul Romeo nu a avut de ales şi a pus mâna fără să clipească pe aparatul de fotografiat. Asta pentru toţi din familie au deprins această meserie şi au transmis-o din generaţie în generaţie. Acum, „Foto Mărăndici” a devenit un brand recunoscut chiar şi în străinătate în lumea fotografiei.
Familia cu rădăcini în Basarabia
„Totul a început în vechiul Regat (România Mare) în perioada interbelică. Elisabeta Mărăndici, bunica mea, a fost cu iniţiativa, contabilitatea şi relaţiile cu clienţii, bunicul Nicanor a fost investitorul, Serghie, tatăl meu, a devenit un mare fotograf portretician şi primul care a introdus fotografia sepia în fotografiile amatorilor. «Microbul» a fost repede luat şi de Larisa, mama mea, care a devenit laborantă de nădejde chiar de la 19 ani. Şi pentru că «ce se naşte din pisica, şoareci mănâncă», pot spune că m-am născut cu aparatul în fotografii. Lili, soţia mea, s-a implicat puternic în arta fotografică, la fel ca şi copilul nostru care în vacanţe avea un mic profit din activitate. Ioana-Ştefania, acum absolventă ca şefă de promoţie a Colegiului Naţional „Ferdinand I”, lucrează de câţiva ani alături de noi şi învaţă tehnică, artă, dar şi marketingul din relaţiile cu clienţii. A înţeles încă din primii ani să facă diferenţa între felul de a munci, cheltui şi economisi”, spune fotograful. De fapt, Ioana-Ştefania, mezina familiei, a preluat ceva din energia străbunicii Elisabeta, care a pus bazele afacerii în perioada interbelică, pe vremea României Mari. Brusc, maestrul Mărăndici devine trist când vine vorba despre familia sa, născută în Basarabia: „Unchiul meu, mare notar, avea armata lui. Nu credea că o să vină ruşii. Când au venit, rămăsese cu doi aghiotanţi. Au fugit toţi. L-au scos în curte şi i-au făcut fermoar la burtă cu baioneta. Au violat-o pe nevasta-să, în faţa copiilor şi a lui. Şi-a făcut unul milă şi i-a tras un glonţ în cap. Pe ei i-au dus în Siberia. I-a găsit tata târziu, după război, prin Crucea Roşie. Fratele bunicului de pe mama, preot, care nu a dorit să se refugieze, a fost stropit cu benzină. I s-a dat foc şi a ars împreună cu biserica...Vremuri de tristă amintire”.
„Era fotografia Anului“
Când vine vorba despre mărirea şi decăderea din lumea fotografiilor, Romeo Mărăndici este oscilant în opinii. „Moral, arta fotografică suferă o decădere puternică. Aş întreba pe oricine: când a fost ultima oară într-un atelier foto profesional, singur sau cu familia, să-şi comande un portret? Pentru 99% dintre ei, răspunsul este acelaşi – de foarte mulţi ani, sau chiar niciodată. Au fost doar pentru fotografii obligatorii (pentru diplomă, paşaport sau şcoală de şofer)“, spune fotograful. „Exista până nu demult tradiţia ca într-o zi de sărbătoare familia să meargă într-un studio foto să aibă o amintire. Atunci experienţa fotografului, alături de lumini şi aparate profesionale, făceau acel portret epocal, singur, cu iubita, sau familia. Acele fotografii le regăsim în albumele vechi ale bunicilor şi părinţilor noştri. Rochia, cravată, costumul, poziţia corpului şi expresivitatea erau într-o lumina şi un cadru de excepţie. Era fotografia Anului. Era… există şi azi! O vom regăsi şi peste generaţii, reprezentând mereu istoria acelor timpuri. Da! Istoria ta şi a familiei tale. Azi? Avem câteva mii de poze, putem spune, corect, de imagini, pe CD sau calculator. Dar niciuna nu va putea concura cu o fotografie artistică, portret cu studiu al luminii şi personalităţii“, adaugă maestrul.
Iubire de oameni şi de profesie
Zilnic, cochetul atelier zumzăie de lume, iar invitaţia din târg că „Ne întâlnim la Foto Mărăndici” nu este doar o vorbă aruncată în vânt. Însă pentru a ajunge la un asemenea renume a fost nevoie de multă muncă, de participări la expoziţii şi simpozioane internaţionale. „Sunt un împătimit al renumitului congres-târg de fotografie PhotoKino din Koln, abonat de la deschiderea graniţelor. Ţări că SUA, Germania, Elveţia sau Franţa au avut şi au programe de informare a populaţiei la nivel de comunitate chiar la iniţiativa primăriilor, creând şi bancuri pe seama pierderilor amintirilor. «Foto Mărăndici» duce o campanie de informare a populaţiei prin fiecare client – şi nu numai. În primul rând îi demonstrăm că suntem cu adevărat profesionişti. Clientul, chiar dacă a venit pentru o banală fotografie, este preluat de mine sau cineva din echipa care-i destăinuie secrete din ceea ce se numeşte artă fotografică. «Nimeni nu s-a născut învăţat» şi datoria noastră ca profesionişti este să împărtăşim cele ce ştim şi altora. Începând cu reglarea aparatului, curăţirea lui, sisteme corecte de fotografiere, folosirea luminii, a accesoriilor, ţinută, momentul declanşării, până la păstrarea şi chiar felul de a dărui o fotografie sunt sfaturile pe care le primeşte omul care ne-a trecut pragul. Mulţi descoperă în noi ceva care se poate numii dragoste sau chiar iubire de oameni şi de profesie. Şi atunci… e simplu. Ne iubesc şi ei şi spun: «Ne întâlnim la Foto Mărăndici»”, adaugă Romeo.
„Fotograful Regal” al Bacăului
Zâmbeşte însă atunci când este întrebat dacă a fost denumit „Fotograful Regal” al Bacăului: „Da, o dată, într-un cerc de fotografi, un prieten m-a botezat aşa. Poate pentru că multe personalităţi ale Bacăului au fost şi sunt clienţii noştri. Să nu se uite o clipă că nu am făcut diferenţa între ei în lucrările fotografice; fiecare cu starea de spirit şi personalitatea lui. Asta deoarece „secretul clientului” face parte din deontologia profesională. Şi o respectăm indiferent de starea socială sau politică. Este inadmisibil să gândesc altfel. Pot spune că acesta este unul din motivele principale prin care clientela noastră provine din toate categoriile sociale şi politice”.
Acum, maestrul Romeo cu un ochi râde, cu unul plânge. Se destăinuie cu greu când vine vorba despre soarta colecţiei de tehnică fotografică ce a făcut deliciul vizitatorilor Muzeului de Istorie „Iulian Antonescu” din Bacău, desfiinţată după 13 ani: „Dar cum tot răul este spre bine, ceea ce mi s-a întâmplat reprezintă onoarea cea mai mare din carieră, când alături de Collin Ford, fotograf, istoric şi cercetător englez care a înfiinţat primul muzeu de fotografii din lume, azi Muzeul Media, am tăiat panglica la inaugurarea muzeului de fotografii din Cluj, colecţia personală fiind capul de afiş al manifestării”.
Cum a devenit vânător
Puţini ştiu însă că Romeo Mărăndici este şi vânător cu acte în regulă. Iar poveştile lui sunt fascinante, multe dintre ele presărate cu amintirile personalităţilor politice ale vremii. Cel mai mândru este de un Mars Haenel Suhl, o armă de vânătoare cu trei ţevi, drilling, cu lunetă, de producţie germană. Are peste şaptezeci de ani şi e în stare perfectă de funcţionare. E arma lui Ion Gheorghe Maurer pe care o folosea când mergea la vânătoare cu Gheorghe Gheorghiu Dej, Hruşciov, Chivu Stoica şi, apoi, cu tânărul Ceauşescu. „Eu am devenit vânător printr-o conjunctură, şi nu-mi face plăcere s-o amintesc. Abia murise tata, Serghie, şi am fost chemat la miliţie. Rămăsesem cu armament şi muniţie. Cineva din conducerea de atunci pusese ochii pe puşcă asta. În memoria lui şi a bunicului Nicanor care a fost ofiţer de cavalerie, am zis să rămână în familie. Şi am depus cerere să intru în rândul vânătorilor. Era în 1982. Aveam 25 de ani. Nu a fost uşor, pentru că veneam dintr-un sistem privat, pe cale de dispariţie atunci, şi nu privit cu ochi buni. Norocul meu a fost că am dat examenul când se ţinea şi un concurs de tras la talere, pentru vânătorii cu experienţă. Am ochit bine şi m-am clasat pe locul doi“, povesteşte artistul fotograf.
„E puterea argintului“
Însă, dragostea de-o viaţă a maestrului Mărăndici este cea de a fotografia. De a conştientiza că legătura dintre generaţii se păstrează nu numai material, printr-o moştenire, afectiv sau genetic, ci şi sentimental, prinsă într-un album: „Când îl răsfoieşti, e că şi cum ai deschide o fereastră spre trecut”. Pentru că atunci când fotografiezi preiei prin lentile ceva din starea existenţa atunci. Te încarci pozitiv sau negativ. „Ochiul este calea de ieşire a sufletului. Când fotografiezi portrete, simţi cum curge energia şi te capacitezi negativ sau pozitiv. Este formula «zero virgulă zero infinit plus unu». Imaginea care intră prin lentile trece prin tine, dar se depozitează pe negativ. Argintul de acolo o stochează în funcţie de câtă lumina primeşte. Reiei operaţia când pui clişeul în aparatul de mărit. Iar trece prin lentile şi se duce în argint. Argintul hârtiei fotografice. Nu există mai mare minune când, în tava cu revelator, apare din neant, în lumina roşiatică de laborator, chipul pe care l-ai fotografiat. Usuci hârtia şi o pui într-un album. Peste ani, când îl deschizi şi îl pipăi, trecând cu degetele peste infimul argint rămas acolo, retrăieşti evenimentul şi nu ştii de ce ţi-ai amintit instantaneu totul. Sunt oameni care văd aura energetică a unei persoane doar uitându-se la o fotografie. E puterea argintului”, spune fotograful. Este latura fascinantă a fotografiei pe care aparatura digitală a anulat-o. Florin CRĂCIUN