Mărturia trecerii pe la cei 20 de stâlpi dinaintea Sfintei Parascheva

 De cele mai multe ori, poveştile despre pelerinii care stau ore în şir pentru a se închina la Cuvioasă sunt frânturi ori perspective din exteriorul gardurilor ce duc spre baldachinul ocrotitoarei Moldovei. Unul dintre jurnaliştii ziarului „Evenimentul Regional al Moldovei” a aşteptat şapte ore să ajungă la raclă, iar astăzi vă spune cum este să fii pelerin şi cum se împletesc poveştile în rândul celor ce-şi însoţesc calea spre Sfântă.

Zilele lui octombrie n-au fost vreodată mai călduroase ori mai senine ca cea de-a douăsprezecea de anul acesta. După-amiaza şi seara zilei de 12 octombrie este aceea în care toate puterile m-au purtat pe străzi ale Iaşului pe care am mai călcat şi cu alte ocazii ori chiar tot cu aceasta: pelerinajul. Ceea ce pentru unii este subiect de „mişto”, pentru alţii poate deveni un moment în care îşi mai mângâie durerile. Din timpuri, pelerinajul este considerat o jertfă pe care o aducem Sfântului sau Sfintei la care aşteptăm să ne închinăm, iar cu cât mai mult simţi că te chinui, cu atât ţi-este mai liniştit sufletul.

Odată cu trecerea timpului, de la an la an, pelerinajul la Sfânta Cuvioasă Parascheva pare din ce în ce mai uşor de parcurs. Asta pentru cineva care merge să-i spună poveşti de câţiva ani. Poveşti?! Da, sunt oameni care îi spun poveşti Sfintei, iar ea le ascultă şi mijloceşte către Dumnezeu să fie ascultate mai repede de El.

Povestea pelerinei din Bucureşti a început pe când „cumătra era gravidă cu fina mea. Fina are acum 14 ani, deci de 14 ani vin la Iaşi. Nu ştiu, doamnă, ce mă aduce în fiecare an, dar sincer vă spun că nu pot să lipsesc. Am mai fost în pelerinaje, dar aşa cum mă simt aici, la Iaşi, nu mă simt niciunde”. Am întrebat-o dacă are o relaţie mai specială cu Sfânta Parascheva şi a mărturisit că o simte mereu aproape, că o ajută şi că o apără. „Poate pentru altcineva pare nebunesc, dar într-un an, după ce am trecut pe la raclă, eram pe la Moldova Mall, aşteptam să trec strada. Oboseală, mă gândeam să ajung la maşină, stăteam pe şosea. O maşină a trecut cu roata peste piciorul meu stâng şi eu n-am simţit nimic. Asta e o întâmplare, credeţi?! Păi stă cineva acum cu piciorul să treacă o maşină? Nu, că doare, dar eu n-am simţit nimic”, a mărturisit doamna cu părul blond şi ochi curioşi.

Cu fiecare stâlp, mai aproape de mângâierea Sfintei

Am stat şapte ore în pelerinaj cu un grup de 17 elevi din Piatra Neamţ care au râs şi s-au purtat aşa cum era firesc: cu bucurie, că „mergeau la mângâiere, nu la tăiere”. Pentru „cei 17”, pelerinajul la Sfânta Parascheva de la Iaşi a devenit o tradiţie pe care nu o sar nici în ruptul capului. Fără prea mulţi bani, căci mulţi se pregătesc de Bac şi au meditaţii de făcut, elevii au venit la Iaşi în două maşini puse la dispoziţie de preoţii din parohie. S-au pus la rând odată cu mine, la stâlpul 20, iar cerul, sub care stăteam alături de ei, părea mai minunat decât în alte poveşti. Au început să povestească de parcă nu s-au văzut demult, însă toţi fac naveta împreună până la liceu, pe ruta Podoleni - Piatra Neamţ. Şi au crescut împreună. Se simte o energie între ei ce cuvintele nu o pot descrie. Au simţit şi oamenii din jur, căci pe toată perioada pelerinajului, oamenii între care eram îi păzeau şi îi cocoloşeau ca pe copiii lor.

O parte din „cei 17”

Cei ce îi poreclesc pe pelerini „pupători de moaşte” ar trebui să ştie că aceştia sunt nişte oameni pe cât de normali, pe atât de veseli. Mădălina vine de zece ani în pelerinaj la Cuvioasă, iar calculul nu a fost greu: „păi... vin din clasa a opta, am 18 ani de şcoală, deci da, de zece ani”, cu precizarea că este studentă la Medicină, la Iaşi, în an terminal.

- Ce te face să revii în fiecare an?

- Liniştea pe care mi-o oferă Sfânta. Eu vin să mă închin la ea, chiar vin la Mitropolie, dar acum, când e pelerinaj, simt că trebuie să fac un sacrificiu pentru ea, la cât m-a ajutat.

- Când ai simţit-o cel mai aproape?

- În anul întâi de facultate, când am venit la Iaşi şi eram singură. Crescusem între oameni care acum nu mai erau lângă mine; mă simţeam neajutorată. Aveam gândurile mele, supărările mele, mâhnirile mele. Stăteam la cămin, în Copou, şi veneam în fiecare zi să mă închin la Sfântă. N-ai idee cât m-a ajutat! Apoi, prin anul doi, când am început să mă învăţ aici, n-am mai trecut aşa des, dar nu am uitat cât de mult m-a ajutat Cuvioasa când eu mă simţeam singură. Mă simt datoare să revin în pelerinaj. Azi am mai stat o dată, de la stâlpul cinci, dar simţeam că nu m-am sacrificat destul, aşa că am mai venit din nou cu prietenii de acasă.

În aceeaşi situaţie cu Mădălina se află şi Brânduş, tânărul pentru care pelerinajul înseamnă linişte primită şi mulţumire oferită. „Ştii... doar mai vin prin Iaşi, mă mai duc la Mitropolie să mă închin Sfintei, dar parcă e altceva când vin în pelerinaj în preajma zilei de 14 octombrie. E ca şi cum ai avea un prieten bun pe care oricum îl vizitezi şi în restul anului, dar el parcă mai mult se bucură atunci când îl vizitezi de ziua lui. Nu? Măcar atât cadou pot să îi fac şi eu Sfintei Parascheva, la cât simt că mă ajută”, povestea Brânduş, cu zâmbetul pe buze şi cu emoţie în glas.

 

Minunile se întâmplă celor ce cred cu adevărat

Natalia vine în pelerinaj la Sfânta Parascheva de când era în clasa a VIII-a, fiind acum în anul al patrulea de facultate. Ea îşi aminteşte cu drag de fiecare an care i-a marcat existenţa, însă cel mai mult îşi aminteşte de anul în care a stat 26 de ore la rând şi de anul în care Sfânta a făcut o minune pentru ea.

- Când ai simţit cel mai intens ajutorul Sfintei?

- Relaţia mea cu Sfânta Parascheva este mai specială de când mi-a vindecat un complex. Aveam mulţi negi pe mâna dreaptă şi, scriind cu dreapta, eram foarte complexată de asta. Îi vedeam mereu! Îmi stăteau drept în vedere şi nu îi suportam deloc. Mă dădeam cu picături de la farmacie, cu plante de prin curte, cu rânză – îmi spunea bunica faptul că negii trec dacă-i spurci. Nimic nu mai funcţiona. Într-un an, o colegă de-a mea, Ştefania, a zis că ea şi-a trecut mâna pe la Raclă şi i-a trecut negul.

- Şi tu ce-ai făcut?

- Eee, eu în anul ăla îi cerusem ceva prostesc Sfintei, ceva de clasa a VIII-a. Pe lângă sănătate tuturor rudelor, i-am cerut să mă iubească un băiat (râde). În al doilea an, mi-am propus să mă rog serios pentru negii mei, că deja devenea un complex ciudat. Mă gândeam că nu o să mă ţină niciun băiat de mână fiindcă am negi şi că la căsătorie cum o să-mi ia preotul mâna dacă sunt plină de negi?!

- Cumva amuzant...

- Na, şi-n anul acela am rugat-o tot pelerinajul să mă ajute să scap de ei, că ştie şi ea cât mă deranjau. Iar când am ajuns la raclă, doar asta i-am spus. Ei, şi după o vreme mi-am dat seama că negii mi-au trecut! Atunci mi-am dat seama şi că nu am mai acordat deloc atenţie mâinii şi că deodată îmi trecuseră. Chiar n-am avut cum să nu îi fiu ei recunoscătoare! Eu ştiu şi cred din tot sufletul că ea m-a ajutat... mă dădusem cu de toate, cu soluţii care îmi ardeau carnea... ca să-mi treacă. Şi tot ce trebuia să fac era să cred cu-adevărat.

 

Ce trebuie să ştie cei care stau pe margine şi nu în rând

După şapte ore de stat la rând pentru a mă închina la Sfânta Parascheva, pot să îţi spun de ce avem impresia că minunile se întâmplă doar unora dintre pământeni. Pur şi simplu credem prea puţin sau nu credem deloc. În primul caz este mai uşor să ajungi la gândul care îţi spune că şi ţie ţi s-au întâmplat minuni. În cel de-al doilea caz, e atât de departe acel gând, încât începi să arunci cu noroi în cei care au mai multe în suflet decât tine.

Unul dintre lucrurile pe care, probabil, ar vrea să le transmită cei care stau la rând, este că şi ei sunt oameni, la fel de simpli, complicaţi, săraci, cu bani, la fel ca mulţi dintre dumneavoastră. „Cei 17” au jucat fazan şi valiza vreo două ore, s-au bucurat şi au râs, la fel ca cei care îi înconjurau. O fi un lucru rău?! Aş spune că oamenii sunt făcuţi să se distreze, numai că unii exagerează, iar alţii se bucură mai mult. După câteva ture din cele două jocuri, o parte din „cei 17” au revenit la gândul de credinţă şi au închinat, într-un glas, cântarea Paraclisului Maicii Domnului, încheind cu Troparul Sfintei Parascheva: „Lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”.

Larisa GHERASIM