Mica Unire în paginile istoriei

Pe 24 ianuarie 1859, la Iaşi, a avut loc unul dintre cele mai frumoase momente din istoria României – Moldova şi Muntenia deveneau un tot, un teritoriu comun, locuit de oameni cu acelaşi gând şi aceeaşi simţire * artizanul momentului a fost Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României * dacă despre realizările sale politice şi administrative se vorbeşte mereu, mai puţin apar detalii din viaţa sa privată, care a fost presărată cu momente tensionate * domnitorul Unirii a fost un bun om politic, un diplomat desăvârşit, un bărbat educat şi galant, cu mare trecere la doamnele vremii

Unirea Principatelor Române, cunoscută ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918), a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unirea Moldovei cu Ţara Românească. Momentul este strâns legat de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în ţara Românească.
Unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două regiuni. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două principate, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi ţării Româneşti. În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar Constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.
Povestea domnitorului
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, judeţul Vaslui, în casa postelnicului Ioan Cuza şi al Sultanei Cozadini, care provenea dintr-o veche familie greco-italiană. Militar de carieră, a făcut dovada unor calităţi de necontestat. A fost un bun conducător, un politician echilibrat şi un diplomat desăvărşit. Potrivit istoricului Elena Monu, preşedintele Academiei Bârlădene, familia a locuit în casa lui Gheorghe Cuza, fratele postelnicului. Clădirea există şi astăzi, pe strada Alexandru Ioan Cuza, numărul 95.
Alexandru şi fratele său, Dimitrie, şi-au petrecut copilăria la Huşi, apoi s-au mutat la Galaţi, în anul 1828, când tatăl lor a primit funcţia de ispravnic (prefect) al celui mai important judeţ din Moldova acelei vremi: Galaţi. Dacă Bârladul şi Galaţiul sunt legate de copilărie, Iaşul aduce amintiri din vremea şcolăriei lui Alexandru Ioan Cuza. El a învăţat la un pension francez, unde a fost coleg cu Alecsandri şi Kogălniceanu, cu care făcea călătorii deseori în ţinutul copilăriei sale. Venea adesea în zona Bârladului, unde avea mulţi prieteni. La Stoişeşti (comuna Banca) trăgea mereu la Scarlat Mavrogheni, iar la Epureni venea la Scarlat Lambrino. Tot aici făcea frecvent vizite în conacul lui Costache Epureanu. „Mai mergea la Pochidia, în casa unor veri primari ai Elenei, şi la Tutova. Dintre toţi, cel mai apropiat prieten i-a fost Gheorghe Lambrino, proprietarul moşiei Banca. Ei s-au cunoscut în adolescenţă, pe vremea când Gheorghe Lambrino era la pension împreună cu fratele lui Cuza, Dimitrie”, am aflat de la Elena Monu.
Descendent din familia Lambrino, greci stabiliţi în Moldova, Gheorghe avea casă la Banca, un imobil modest care există şi astăzi. Prietenii au devenit cumnaţi în 1850, atunci când, cu toată împotrivirea Ecaterinei Soleşti, Gheorghe Lambrino s-a căsătorit cu Zoe, singura soră a Elenei Cuza. „Din această căsătorie s-au născut trei copii -- Elena, Alexandru şi Dimitrie. La trei zile după naşterea ultimului prunc, Zoe Lambrino s-a stins din viaţă. Orfanii au rămas în grija tatălui, iar şi Elena şi Alexandru i-au ajutat permanent”, a mai povestit preşedintele Academiei Bârlădene. Gheorghe Lambrino a îndeplinit funcţii publice pe vremea domniei lui Cuza – a fost prefect al judeţului Tutova şi deputat în Adunarea Legiuitoare.
Alexandru şi Elena
Tânărul Cuza şi-a desăvârşit educaţia la Paris, unde a obţinut o licenţă în Litere, alta în Drept, apoi s-a înscris în Societatea Economiştilor. I-a plăcut studiul şi era apreciat pentru discursul elegant şi bine articulat. După revenirea la Iaşi a fost angajat în armată unde a obţinut gradul de sublocotenent. Era tânăr şi chipeş, iar femeile roiau în jurul său. La vârsta de 24 ani, s-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, fiica mai mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Sturdza, rudă cu familiile Sturdza, Balş şi Cantacuzino.
Elena Rosetti era fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei sale Ecaterina (Catinca), fata logofătului Dumitrache Sturdza din Miclăuşeni şi sora boierilor cărturari Constantin Sturdza şi Alexandru Sturdza. Copilăria şi-a petrecut-o la moşia părinţilor de la Soleşti, în ţinutul Vasluiului, alături de cei trei fraţi, Constantin, Theodor şi Dumitru, şi de Zoe. A primit o educaţie aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei. Vorbea foarte bine limbile germană şi franceză, pe care o folosea cu deosebită eleganţă în corespondenţa întreţinută cu prietena sa Hermiona Asachi. De la şapte ani şi-a continuat studiile particulare cu guvernante şi profesori străini la moşia de la Şcheia (Iaşi) a unchiului ei Constantin Sturdza, alături de copiii lui. S-a stabilit la Iaşi pe când avea 15 ani, vârstă la care şi-a făcut intrarea în societate, unde şi-a cunoscut şi soţul.
Amorurile domnitorului
Crescută de o mamă aprigă, Elena avea o fire cu totul opusă soţului ei – era retrasă, cumpătată, cam stângace şi puţin timidă. Era lipsită de încredere în forţele proprii, iar în societate avea puternice complexe de inferioritate. Deşi căsătoria nu a fost din cele mai izbutite, Cuza nefiind un soţ prea statornic, între ei s-au păstrat, totuşi, întotdeauna relaţii de respect.
Gurile rele şopteau pe la colţuri că Elena Cuza a fost deosebit de răbdătoare cu interminabilele aventuri ale soţului, care a trăit o mare poveste de dragoste cu Maria Obrenovici, prinţesa Serbiei.
Maria s-a născut la Iaşi în 1835. A fost căsătorită cu un general sârb, a devenit apoi soţia lui Efrem Miloş Obrenovici, căruia i l-a dăruit pe Milan, viitorul rege al Serbiei. Era mai tânără decât Elena Cuza cu 10 ani şi mult mai feminină. Dorea din tot sufletul să devină doamna lui Cuza şi a folosit toate armele arsenalului feminin pentru a-l cuceri. În urma poveştii lor de dragoste au apărut doi fii, pe care i-a adoptat Elena Cuza. I-a crescut ca şi cum ar fi fost copiii ei, fiii pe care nu i-a putut dărui niciodată domnitorului. Din păcate, feciorii, Alexandru şi Dimitrie, nu au avut un destin fericit. Primul a murit la scurt timp după căsătoria cu Maria Moruzi din cauza unei afecţiuni cardiace, iar al doilea s-a sinucis la Ruginoasa, în urma unei depresii severe.
„Prima doamnă a României şi-a iubit enorm ţara. La împlinirea a 50 de ani de la Unire, l-a primit pe Nicolae Iorga, înconjurat de mai mulţi studenţi, în locuinţa ei din Piatra Neamţ. Avea 83 de ani şi trăia mari emoţii. Istoricii au inclus-o în categoria oamenilor-giuvaer pentru răbdarea şi stoicismul cu care a slujit ţara. Mulţi i-au preţuit strălucirea”, a completat preşedintele Academiei Bârlădene.
Lacrimile de la Soleşti
Istoria nu a fost blândă deloc cu Alexandru Cuza şi doamna sa, Elena. Atitudinea autoritară a domnitorului i-a atras în scurt timp antipatii şi neînţelegeri aprige cu clasa politică. După şapte ani de domnie a căzut victimă “Monstruoasei Coaliţii” a liberalilor şi conservatorilor. Un grup de militari care i-au jurat credinţă şi-au călcat cuvântul şi au participat la înlăturarea lui de pe tron. Într-o dimineaţă rece de februarie, în 1866, a fost obligat să abdice în urma coalizării la putere a unor indivizi ce aveau alte interese de ordin internaţional şi aserveau statul centrelor de conducere externe. A fost obligat să îmbrace haine civile şi a fost scos din palat, încheindu-se astfel o carieră ce a adus României mari transformări.
În urma sa au rămas lacrimi, pe care Elena Cuza le-a vărsat mult timp la conacul de la Soleşti. Timpul nu a fost deloc blând cu acest monument, care a ajuns o ruină. După mai bine de un veac şi jumătate, Primăria Soleşti a găsit bani la Uniunea Europeană pentru amenajarea locului în care s-a născut prima Doamnă a României.
De numele lui Alexandru Ioan Cuza se leagă deschiderea primei universităţi din ţară la Iaşi (în 1860), urmată de cea de la Bucureşti (1864), unde a fost înfiinţată şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. A fost deschisă Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară (care a făcut trecerea de la ortografia chirilică la cea latină), a fost înfiinţată, în mod oficial, Armata Naţională Română şi s-au pus bazele învăţământului militar.
Au fost date legi în toate domeniile vieţii, iar România deja era recunoscută ca un stat modern. Totul din dăruirea unui moldovean cu inimă mare şi putere pe măsură.
Simona POP

Casa Comitetului Unionist
Puţini ştiu că la Bârlad este o casă situată pe strada Nicolae Bălcescu care a fost frecventată, în anii luptei pentru Unire, de către Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi Costache Epureanu. “Construit în primul deceniu al secolului al XIX-lea, imobilul a devenit proprietatea lui Constantin Costache, preşedintele Comitetului Unionist. Informaţii despre consfătuirile secrete desfăşurate acolo şi implicit prezenţa personalităţilor se găsesc în «Amintirile lui Lupu C. Kostaky»”, a mai spus Elena Monu.

 

Sfârşitul unui diplomat
Alexandru Ion Cuza a murit în seara zilei de 15 mai 1873, la hotelul Europa din Heidelberg, în urma unei complicaţii la plămâni. Avea 53 de ani. Trupul i-a fost adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa, o localitate din judeţul Iaşi. În anul 1944, în intenţia de a fi protejat în faţa invaziei sovietice, a fost mutat la Curtea de Argeş, pentru ca, în final, osemintele să fie depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.