O viaţă de om la mila lumii REPORTAJ/FOTO
Dimensiune font:
Gârbovit şi bolnav din cauza supărărilor, în faţa barăcii din satul Aroneanu, Gheorghe Nicola tresare la fiecare zgomot. E speriat asemeni unui copil de faptul că cineva l-ar putea trimite iarăşi pe stradă, pe banca din rond Tătăraşi. A fost alungat de acasă la vârsta de 14 ani şi de atunci îşi caută un rost în viaţă şi un acoperiş deasupra capului. Astăzi a ajuns la mila noastră, a tuturor, şi se roagă să nu-l prindă iarna sub cerul liber
Fiecare dintre noi ne gândim la bătrâneţe ca la o perioadă de repaus după ce viaţa ne-a trecut prin multe încercări. Într-o casă călduţă, cu familia în jurul nostru, în linişte şi armonie, visăm să ne bucurăm de ultimii ani din viaţă, însă nu toţi par a avea această şansă. Printre sufletele chinuite de soartă se numără şi Gheorghe Nicola, pentru puţinii prieteni nea Marin, care la vârsta de 72 de ani caută din răsputeri să-şi facă un adăpost până la venirea iernii, simţindu-se al nimănui. Cu lacrimi în ochii lui senini ca cerul, bătrânelul pe care l-am găsit în pragul unei barăci izolate la marginea satului Aroneanu, povesteşte cu tristeţe chinurile prin care l-a trecut soarta şi durerea pe care a simţit-o de fiecare dată când a fost izgonit din locuri dragi sufletului său. „Sunt oltean, născut la Caracal. Din păcate am plecat de acolo mult prea tânăr şi necopt, la vârsta de 14 ani, când mama a murit. Tatăl meu a murit când aveam un an de zile, împuşcat la graniţa cu maghiarii. Pentru că nu am fost trecut pe numele lui, considerând că nu am niciun drept, neamurile m-au dat afară. S-a împărţit averea, casa bătrânească, şi mie mi-au pus mămăligă şi brânză în traistă şi m-au dus direct la gară la Caracal. Am luat lumea în piept. M-am dus la Constanţa şi am lucrat o perioadă în viticultură, după care am plecat la Ucuriş, acolo unde am stat alţi cinci ani. M-am întors la un moment dat la Caracal, dar verii mei nu m-au mai recunoscut şi abia atunci am înţeles că sunt singur pe lume!”, îţi începe Gheorghe Nicola povestea.
Văzând că familia l-a uitat, acesta a fost obligat să plece unde a văzut cu ochii, fără a avea un plan sau o promisiune de la cineva. Ştia doar că trebuie să caute de lucru pentru a-şi putea permite un acoperiş deasupra capului şi un colţ de pâine în fiecare zi. „Aşa am ajuns la Iaşi, unde am întâlnit un inginer de la gostatul Antibiotice care şi-a făcut milă de mine şi m-a angajat ca magazioner. Cinci ani am lucrat acolo, după care m-am împrietenit cu adventiştii care veneau la cules de struguri. În anul 1993 a fost evanghelizare la ei şi am mers şi eu, pentru că mi-au promis că mă vor ajuta, aşa că m-am botezat la ei, în data de 4 aprilie '93”, aflăm de la nea Marin, ce a dus o viaţa grea încercată de nevoi şi dureri sufleteşti. Fiind conştient de faptul că trebuie să-şi găsească un rost, Marin s-a apropiat de o familie de bătrâni care locuiau în oraş, dedicându-le timpul lui şi tot ajutorul de care era în stare. „Mi s-a spus atunci să mă îngrijesc cât pot de bine de cei doi bătrânei, pentru că mi se va da voie să rămân în casa aceea. Am primit cu multă bucurie şi încredere această oferă şi mi-am făcut program de mers la biserică, după care mergeam să fac piaţa, să fac curăţenie şi când colo mă pomenesc într-o duminică peste mine cu o rudă a celor doi bătrâni care îmi zice că a cumpărat gospodăria şi că mă dă afară”. Cuprins din nou de deznădejde, bărbatul a bătut la poarta bisericii unde, din bunăvoinţa preoţilor, i-a fost construită o cămăruţă la subsol. Pe lângă Biserica Adventistă „Betania” din Iaşi şi-a găsit locul nea Marin, unde a îngrijit ca totul să sclipească în juru-i timp de 23 de ani. Se bucura de cei 150 de lei pe care-i primea pe lună pentru a-şi lua hrană şi de acoperişul pe care-l avea asupra capului.
Ghinionul pare că l-a urmărit pe protagonistul poveştii nostre toată viaţa, deoarece nu a avut parte de un bănuţ al său nici când avea dreptul. Acesta şi-a făcut dosarul pentru a lua pensie de handicap, dat fiind că are mari probleme la mâini, care îl împiedică să-şi ducă viaţa ca un om normal şi să muncească aşa cum şi-ar dori, însă nici până la acestă oră nu a văzut o lescaie. „Doamna doctor care se ocupa de dosarul meu m-a scos de la gradul unu de handicap şi m-a băgat la gradul trei, având dreptul la o pensie de 33 de lei pe lună”. Munca şi supărările şi-au spus cuvântul, iar bătrânelul nostru a cedat într-o seară, când era să-şi găsească sfârşitul din cauza unei căzături pe scări. „Pentru că m-am lovit la cap, am fost dus la Socola, după care m-a transferat la Bârnova. Am stat acolo un an şi patru luni, după care m-am pomenit cu presbiterul Ciobanu şi două surori care m-au luat de acolo şi m-au dus la un azil din Oradea”.
Ani de umilinţă şi durere
Ceea ce părea a fi o şansă la o bătrâneţe în linişte şi pace s-a transformat într-un chin şi mai mare. „La azilul din Oradea am stat patru ani de zile. Patronul azilului încasa pensiile bătrânilor în cuantumul cazării şi mesei pe care o primeau. Mie îmi scotea mereu ochii că nu aveam bani şi primeam mâncare degeaba. Am suferit mult, am plâns luni de zile şi am fost umilit. Mă puneau să le spăl chiloţii şi şosetele şi se răţoiau la mine că nu puteam din cauza handicapului de la mâini”, îşi povesteşte bătrânelul viaţa, cu glas duios, dar faţa îi rămâne brăzdată de lacrimi la amintirea clipelor grele şi a umilinţei îndurate. „După un timp, proprietarul azilului a divorţat de soţia sa, iar pastorul bisericii l-a exclus din comunitatea adventistă. Între timp şi nevasta sa, pentru a se răzbuna, l-a denunţat la DNA (Direcţia Naţională Anticorupţie-n.r.) şi a început să ne ferească şi pe noi de autorităţi. Dacă trecea poliţia pe stradă trăgea perdelele la ferestre şi trebuia să ne pitim jos, după porţi. Într-o seară a venit garda şi ne-a zis care sunteţi buni şi puteţi să mergeţi, la tren. Când am văzut asta, am plecat. Poliţia ne-a luat bilete”, explică nea Marin cum a fost pus pentru a doua oară în viaţă sa la tren, fără a-i păsa cuiva încotro i se vor îndrepta paşii. Fără mămăliga şi brânza din bocceluţa pe care a primit-o când avea 14 ani, numai cu hainele pe care le avea pe el de data acesta, bătrânul a lua din nou calea Iaşului, în speranţa că-şi va găsi mica încăpere de la biserică şi-şi va trăi acolo anii care i-au mai rămas. „Nu m-au mai primit înapoi şi am vorbit cu o vecină de lângă biserică să mă ajute. Aceasta m-a lăsat să stau într-o magazie, unde dormeam jos, pe o plapumă. La un moment dat mi-a zis că face curăţenie şi a trebui să plec. Mă duceam acolo unde întoarce tramvaiul 11 (rond Ateneul Tătăraşi- n.r.) şi dormeam pe bănci. Am stat câteva nopţi pe ziare şi în faţa porţii doamnei Laura Lavric şi a domnului Victor. Când m-au văzut au crezut că-s mort”.
Dar din dar se face rai!
Fiind pe stradă, nea Marin a bătut la uşilor tuturor celor care odinioară l-au cunoscut ca fiind „omul bisericii” şi în cele din urmă a ajuns să-i întâlnească pe fraţii Edi şi Lică, care şi-au făcut milă de el. „După ce le-am spus toată povestea, Lică mi-a zis că are un teren la Aroneanu şi o magazie în care aş putea sta. Aşa am ajuns aici!”.
În prezent, nea Marin locuieşte într-o tonetă de tablă, pe o tarla de la marginea satului Aroneanu. La limita cu pustietatea, acesta nu are apă sau lumină, iar lipsa vegetaţiei se simte în zilele toride, când cei patru pereţi ai magaziei se transformă într-un cuptor. Deşi are 72 de ani, nea Marin susţine că întunericul şi pustietatea îl sperie ca pe un copil, dar se bucură că nu mai doarme sub cerul liber. Mai mult, bătrânul se agaţă de speranţa că va avea propria lui cămăruţă, pe terenul singurului său prieten, Edi, care s-a apucat să-i construiască o mică încăpere. S-au împotmolit însă la fundaţie, din cauza lipsei materialelor, motiv pentru care nea Marin ne cere astăzi ajutorul şi ne roagă să nu rămânem indiferenţi la suferinţa lui. Un sac de ciment, o roabă de balast sau o placă de rigips vor face diferenţa pentru bătrânelul de la marginea satului Aroneanu, care se teme că iarna îl va prinde fără locuinţă.
Toţi oamenii cu suflet mare pot trece pragul magaziei lui nea Marin pentru a-i duce alimente sau produse de igienă personală, în schimbul acestora bătrânul oferindu-le un sincer mulţumesc, un gând bun şi un zâmbet senin, aşa cum numai un om trecut prin grele încercări poate avea!
Anca BURNICHE
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau